4

Despre “umilinţă” şi despre “a pierde”

Posted by Allen on Apr 26, 2014 in ZiDeZi

La orice vârstă şi de orice sport te-ai apuca, începutul presupune să pierzi. De multe ori. Fie “umilitor” – la diferenţe mari, fie frustrant – “la mustaţă”, de fiecare dată rămâi cu aceleaşi sentimente: de neputinţă, de singurătate, de “lasă, data viitoare”.

A pierde este absolut normal. Există chiar o zicală – “drumul spre glorie trece prin umilinţă”. Este un pas care căleşte şi care triază – cei care îşi imaginează că drumul este scurt sau facil vor da bir cu fugiţii după primele înfrângeri. Voi rămâne doar acei care: 1. Iubesc sportul, indiferent de rezultat, 2. Înţeleg că drumul este lung şi că merită parcurs.

Am învăţat aceste lecţii prin multe sporturi pe care le-am practicat. Au fost multe cazuri în care, la rândul meu, am renunţat, aşa cum au fost şi câteva în care mi-a plăcut drumul şi în care am ajuns până unde am visat.

La 30 de ani m-am apucat de curling, împreună cu mai mulţi prieteni, majoritatea apropiaţi ca vârstă. Pentru câţiva dintre cei care nu au învăţat lecţia anterior, în alte sporturi, impactul a fost brutal. Când eşti junior treci mai uşor peste înfrângeri, poate pentru că joaca (şi nu rezultatul) este în prim-plan, poate şi pentru că ego-ul este microscopic. Când eşti adult însă, cu statut şi carieră, cu un mediu care te urmăreşte şi te judecă, percepi mai abrupt lucrurile şi atunci apare termenul “umilinţă” în vocabularul sportiv.

De unde până unde “umilinţă”? Paranteză: deşi în DEX definiţia dată termenului este de “sentiment de inferioritate” (notă neutră), în vocabularul uzual acesta este folosit cu sensul negativ de “înjosire”. Paranteză închisă.
Nu văd absolut nimic înjositor în a pierde, chiar şi la o diferenţa clară de scor. Competiţia este o oglindă, la modul ideal ea reflectă exact locul în care te găseşti pe o scară a performanţei, existând, e drept, şi excepţii (să le zicem “ghinioane”). De ce să fie înjositor să te uiţi în oglindă? Poate doar dacă aşteptările sau percepţia asupra realităţii sunt deformate – fie proprie, fie a celor care privesc împreună cu tine (a spectatorilor). Dacă ar fi să fac o comparaţie, m-aş gândi la părintele solicitat să rezolve problema de matematică pe care i-o arată copilul său – este înjositor că nu ştie încă tablă înmulţirii, prin prisma căreia problema ar deveni banală? Nu este, pur şi simplu nu a ajuns ÎNCĂ la acel nivel, iar problema are frumuseţea ei (şi cu siguranţă şi dificultatea ei deosebită), în contextul dat.

Performanţa este asemeni unui copil – trebuie să înveţi să o creşti şi trebuie să ai răbdare cu ea. Tot asemeni unui copil, poate să se frustreze sau să se demotiveze. Adevăraţii antrenori şi performeri ştiu toţi asta – noi, românii-spectatori, mai puţin, mai ales că este un aspect care ţine de cultură sportivă, de a înţelege ce înseamnă să ajungi în vârf, lucruri care, într-o ţară în care Daciada a murit de o generaţie, în care sportul se face cu scutiri şi în care tinerii au început să sufere de obezitate de la vârste fragede, sunt utopie. Nu e de mirare că atitudinea spectatorilor migrează dinspre “suporter” spre “critic” – suntem aproape mereu dezamăgiţi de sportivii noştri (şi asta foarte uşor), avem aşteptări supradimensionate, sfârşind prin a ne întoarce, dezgustaţi, spatele. Ne purtăm precum un părinte dezamăgit de propriul copil, a cărui singură vină este că nu e precoce (cum, vezi Doamne, ar trebui să aibă imprimat în gene). Sau care este precoce, dar nu “suficient” (raportat la gustul privitorului).

Dacă suprapunem atitudinea celor “de acasă” peste contextul reprezentat de subfinanţarea sportului şi lipsa infrastructurii, ajungem la adevărată “umilinţă” pe care trebuie să o suporte sportivii. E greu să fii singur, să te antrenezi “prin parcuri” şi să participi din banii proprii, din zilele tale de concediu, strângând din dinţi şi din buzunar, pentru că apoi presa şi “cei de acasă” să îţi judece aspru performanţele. Mulţi se blazează rapid, mulţumindu-se cu titluri naţionale şi renunţând să “tragă” pentru a progresa în plan sportiv – o alegere uneori de înţeles. Alţii, pleacă spre ţări în care primesc cel mai important lucru de care au nevoie – respectul. Puţini rămân şi strâng din dinţi şi continuă. Exemple sunt suficiente, din fiecare categorie, cu atât mai mult în sporturile de iarnă practicate în România – care suferă de o lipsa cronică, seculară, de performanţă şi medalii.

În curling nu e cu mult diferit. La băieţi avem o echipa care a reuşit, în termen scurt, să strângă admiraţia şi respectul celor “de afară”, în doar 3 ani reuşind să ia argintul în Grupa C europeană, să se califice şi să rămână în grupa B (lucru pentru care alţii investesc şi se antrenează de ani buni de zile). În ţară – mai multe comentarii ironice sau critice decât aplauze. La fete “umilinţa” a fost, până acum, factor de demotivare, multe dintre cele care au încercat sportul renunţând după primele competiţii.

Avem, acum, prima generaţie de juniori care s-au apucat de curling. Lor le spun doar să aibă răbdare, să se bucure de fiecare piatră jucată şi să urmărească, încet-încet, cum acestea încep să devină din ce în ce mai ascultătoare. Să aibă înţelepciunea necesară pentru a înţelege că foarte puţini dintre cei din jur ştiu ce înseamnă să faci sport şi că trebuie să îi considere pe aceştia (părinţi, colegi, chibiţi care le urează/cer “să veniţi cu aur acasă”) drept copii lipsiţi de răbdare, dornici să primească prăjitură “aici şi acum”. Să înţeleagă că drumul spre performanţă este lung dar continuu ascendent (nicidecum cu o pantă bruscă şi care te-ar lasă fără suflare) şi că trebuie să treacă vreo câţiva ani de paşi mărunţi până la medalii.

Celor “de acasă” le spun că susţinerea lor este esenţială – cel puţin în zilele când plecăm spre competiţii, acel “hai România!” dă sens tuturor orelor de antrenamente, tuturor sarificiilor. Frumos ar fi să nu scadă că număr şi să se reducă la tăcere după prima înfrângere. A fi suporter înseamnă a privi, împreună cu sportivii, în acea oglindă şi a accepta realitatea. Şi a vedea mereu partea plină a paharului. Pentru că totul are un început şi pentru că vreo câţiva oameni îşi sacrifică din timp, bani şi suflet (… pentru ei, de acord, dar şi…) pentru a reprezenta, cât pot de bine, România. Iar drumul asta lung către medalii are poveştile lui, pe care, că suporter, le poţi afla dacă rămâi aproape şi care sunt tot o recompensă, chiar dacă nu una de metal preţios.

Acestea fiind spuse… Hai România!

PS. Am scris aceste rânduri din Scoţia, unde participăm la Mondialele de Dublu-Mixt. Vi le dedic tuturor celor care, de acasă, aţi suspinat pentru noi, aţi simţit gustul amar după 2-14 cu Cehia (nimeni alta decât medaliata cu bronz de la mondialele precedente) şi 6-10 cu Japonia (după o revenire aproape de ireal şi de egalare, de la 0-10). Ştim că e greu să ai speranţe în miracole şi să nu le vezi întâmplându-se – şi noi simţim la fel şi ne străduim să performăm mai bine. Vă mulţumim pentru că va pasă şi pentru că ne sunteţi alături ACUM (când este greu, nu când trebuie să împărţim succesul). Avându-vă pe voi, nu simţim nici că “pierdem”, nici că suntem “umiliţi” – dimpotrivă. Şi e fain.

 
3

Fara minim(is) de bun simt. Despre batjocura

Posted by Allen on Aug 28, 2013 in Tara Fagaduintei

Avem de vreo cativa ani in Romania mult trambitatele “fonduri europene”, cu putinele avantajele si multele lor probleme. Un mare lucru bun in privinta lor este obligatia la transparenta, precum si ideea de accountability – auditarea din partea UE, care nu o data s-a lasat cu penalizari sau chiar blocaje la rambursare catre Romania a sumelor decontate catre beneficiari. Principalul vinovat de problemele identificate – evident, Statul Roman.

In cazul fondurilor UE, beneficiarii au de intocmit un intreg proiect de finantare, care include obiective, indicatori, rezultate asumate – neatingerea acestora se lasa cu retragerea partiala sau totala a finantarii. UE a dezvoltat o intreaga structura de formalizare si management pentru aceste fonduri, prin care incearca sa se asigure ca propriile prioritati sunt atinse. In cazul fondurilor UE, Romania este obligata sa implementeze acest sistem. Ah, si inca un aspect – beneficiarii sunt obligati sa asigure cofinantare, in cazul firmelor fiind pe la 30-50%.

In paralel, exista fondurile “de minimis”. Acestea sunt guvernamentale, adica Guvernul e liber sa defineasca regulile si mecanismele prin care le acorda. Si ce face Guvernul? Nu stabileste nimic din punct de vedere calitativ, impune o singura conditie (crearea de locuri de munca, vreo 7 la 200.000 eur pe 3 ani) si in rest da banii “la liber”. Si ca sa fie si mai frumos/ireal, nu exista cofinantare – vii, zici ce vrei sa iti cumperi (orice, mai putin masini inmatriculabile) si statul iti da TOTI banii. Apropos, mai crezi in Mos Craciun?
Nu exista sectoare prioritare, nu exista indicatori pe care sa ti-i asumi, nu exista conditii privind performanta de pana in prezent a aplicantului.

Sa zicem ca lucrurile astea nu or fi fost importante si ca, de bine, de rau, se vor crea vreo 3500 locuri de munca in urma cheltuirii a peste 100 milioane EUR de la buget (un soi de “cei mai scumpi bugetari”). Evident ca din banii astia nu se vor plati doar salarii, insa fiind “la liber” depinde doar de inteligenta, imaginatia si “muschiul” beneficiarului cum ii va prapadi, cu atat mai mult cu orice “schema” tip “imi iau un utilaj gratis” este posibila.

Optimistii spun ca economia duduie, ca Guvernul a gasit o gramada de bani cu care nu stia ce sa mai faca si s-a gandit sa ii incurajeze pe intreprinzatori, fara sa ii mai incurce cu birocratie, cu indicatori, cu cofinantari. Minunat.

Pesimistii spun ca treaba pute. Chiar rau. Argumente:

  • Cum de au aparut fondurile astea minunate, gratis si “la liber”, tocmai dupa un an electoral si inainte de un altul? Si nu se refera aici (ei, pesimistii) doar la capitalul de imagine, ci mai ales la finantarea unui sistem electoral in care nici un partid nu arata “pe bune” cine plateste cu adevarat tot circul de sute de milioane de euro.
  • Cum de, dupa ani de experienta cu depuneri online si gestionari de fonduri, Guvernul anunta initial ca depunerea se face dupa vechiul sistem, de stat cu scaunelul la coada la Registratura, doar pentru a descoperi ca “domnul din fata” a depus vreo 200 de dosare si – ghinion! – nu mai sunt fonduri si pentru tine? Presiunea din partea catorva firme si ONGuri au dus la “regandirea” sistemului si la depunerea online – un simulacru, similar cu povestea cu Registratura si scaunelul
  • Cum de au existat 3 amanari, 2 dintre ele in aceeasi luna, anuntate “de azi pe maine” (ex: inainte cu 2 zile de termenul initial de depunere)?
  • Cum de, in 2013, sistemul online nu permite gestionarea catorva mii de cereri simultane? Si nu la nivel de timpi mai lungi de raspuns, ci de (aparenta) blocare totala a serverului?
  • De ce sistemul avea un pas intermediar de acces in formular? Singurul mod de a-l accesa pentru “prostime” a fost: Pagina principala a siteului -> pagina cu 3 butoane (din care unul inactiv pana la 8:30) -> Formular (care avea si el check de activare). Bulucul s-a produs la pagina cu 3 butoane, care, aparent, nu a facut fata unui numar prea mare de solicitari, cel mai frecvent lumea neajungand in formular. Cei care, totusi, au reusit sa ajunga in formular, dupa ce s-au completat datele si au apasat “Trimitere” au primit mesaj de eroare, fara a fi inregistrati. Ce zic pesimistii? Ca daca erai “baiat destept si cu relatii” stiai direct linkul catre Formular (care era si explicit, pagina deMinimis.html) si il accesai fara sa stai la coada “la buton”. Daca erai chiar foarte destept, aveai formularul de-a gata si doar il trimiteai. Nemaivorbind ca daca aveai acces la server puteai sa te joci de-a blocajul cu prostimea si sa inregistrezi ce aveai chef. Primele liste cu aplicanti au putut fi accesate pe site doar dupa ora 9:00, in conditiile in care la 8:35:41 cica s-au terminat fondurile si ultima inregistrare din lista e la 8:35:54
  • Cum au reusit vreo 30 dintre cei din lista sa trimita de doua ori proiectul (unul chiar de 3 ori), in conditiile in care pentru orice “muritor” a fost un challenge macar sa ii apara Formularul, nu mai vorbesc despre trimitere? Oamenii cu care am discutat si nu au reusit sunt, ca si mine, consultanti caliti prin precedente depuneri (POSCCE si altele), care stiu cum sa isi maximizeze sansele – multe conexiuni, multe calculatoare, multe instante de browser, timpi aproape de zero secunde in completarea formularelor. Totusi, nu au reusit, cu instrumentele “prostimii”

Au mai fost scandaluri pe teme similare. Se vede insa treaba ca, intre timp, au invatat sa “manareasca” depunerile online incat sa para ok. La precedentul scandal se vorbea despre o ancheta – nu am auzit nimic despre rezultatele ei. Atunci era vorba de fonduri UE, exista ideea de control “de mai sus”. Aici sunt curios daca va face cineva un studiu privind cine sunt beneficiarii, cine au fost consultantii care au obtinut finantarile astea. Pentru ca ideea de “audit” si “accountability” lipseste in cazul fondurilor guvernamentale.

Consultant fiind, am refuzat de la inceput sa imi amagesc clientii cu aceste fonduri. Am vrut sa depun un singur proiect, “de suflet”, pentru care perspectiva efortului in zadar nu a fost deranjanta (nu am luat bani). Nu a mers, nu-i bai. Insa ar fi mai curat si cinstit daca, in loc de un server aparent blocat, am fi primit fiecare dintre solicitanti cate un numar de ordine – macar sa stiu ca nu am fost destul de rapid la click si am numarul 15.000, sa merg sa ma mai antrenez la mouse, decat asa…

Daca ai gustat si tu din placerea minimisului de azi, cu succes sau nu, iti recomand sa completezi chestionarul celor de la Structural Consulting Group. Poate invatam ceva cu totii.

 
0

Episodul 4. Statuia se năruie. Lucrurile prind contur.

Posted by Allen on Oct 13, 2012 in JurnalDeTată

Din episoadele anterioare: Ai aflat, vei fi tată! Ai chiuit, ai anunțat rudele si prietenii, ai contribuit la scrierea poveștii voastre, ai postat pe facebook, ai fost alături de EA in serile și diminețile cu grețuri. Te aștepți la o medalie, sau măcar la atributul “model” alăturat cuvântului “tată”, dar…

Episodul acesta este despre nerăbdare, despre schimbări și despre obștescul sfârșit al lui “nu realizezi?”.
Cam prin luna a treia lucrurile încep să intre într-o oarecare rutină: partenera ta nu mai are grețuri, începi să întâlnești din ce în ce mai puțini oameni “noi”, cărora să li te mai poți lăuda cu Marea Veste, doctorul nu va mai primește toată-ziua-bună-ziua să îi faceți “poze la ecograf”. Apropos de această practică ultim descrisă, ecograful a fost pentru noi, în primele trei luni, singurul contact și mod de relaționare cu grăuntele de om. Este și el un capitol important al conflictului dintre metodiști și puriști, în acest caz noi optând pentru tabăra puristă: chiar dacă mulți ginecologi cum te prind (mai exact, cum LE prind), cum tăbară cu gelul pe burtă, totuși, chiar dacă nu sunt suficiente studii care să contraindice excesul de ecograf, este limpede ca mugurele de om nu e prea fericit să îi bâzâi cu ultrasunete prin preajmă, în căutarea nasului sau a unei mânuțe. Iar dacă te apuci să citești pe net despre asta (don’t!!!) te crucești și nu-ți mai vine să faci deloc. Noi am ales să reducem pe cât posibil numărul “vizionarilor”, în total au fost vreo 7-8 (cu tot cu cele din ultima lună).

Așadar… Nu tu poze, nici cui să te mai lauzi. Burta ei crește, dar imperceptibil. Explozia de dupa aflarea veștii s-a mai calmat, lucrurile reintră, parcă, într-un ritm cotidian.
Toate acestea sunt cauze care îți reduc din percepția și conștientizarea asupra sarcinii. Bărbat fiind și, prin urmare, mai “autist” de la natură, te vei trezi, din când în când, cu gândul la vechile cutume pregestaționale. Cum responsabilizarea deja s-a manifestat, încă din momentul aflării veștii, sub forma unor gânduri, neliniști sau planuri legate de noile perspective asupra viitorului, probabil că în aceste trei luni ale celui de-al doilea trimestru vei începe să te macini, încet și sigur, pe probleme concrete: carieră, în primul rând (ce vei face cu proiectele de la job, cum le vei programa astfel încât să nu trăiești nașterea pe Skype și nici la telefon, cum vei acoperi toate noile cheltuieli ce vor să apară) și hobby-uri, in al doilea (cu “băieții” cum rămâne? dar cu mersul la pescuit, la squash sau la popice subacvatice? ce se va întâmpla cu cariera ta de viitor campion în toate aceste activități indispensabile?). Evident, sunt gânduri pe care trebuie să le rumegi în vacarmul capului tău, o perioadă, întrucât bărbații nu discută probleme, ci soluții, iar la astea nu prea ai, momentan.

Nu realizezi, dar EA trăiește foarte intens aceste luni. Simte și începe să vadă cu ochiul liber transformările fizice, de la un punct încolo va începe să perceapă și mișcările puiului. Simțurile îi sunt hiper-active, emoțional devine mai sensibilă. Gândește-te cum te percepe pe tine, când te prinde pe la colțuri, îngândurat. Sau când mai ai și tupeul să vii cu întrebări de genul “dacă naști cu două săptămâni mai devreme, mai mergem în vacanță la scuba?”. Adio medalie, statuia e țăndări și bucățile ei zboară în direcția capului tău.

Noi am avut doua decizii concrete de luat, oarecum mai speciale. Dat fiind că facem parte din echipele naționale de curling, planurile pentru toamnă se învârteau în jurul participării la Campionatul European, la început de octombrie, aproximativ o lună de la “due date”. Înainte de asta, în martie erau Naționalele de dublu-mixt și în aprilie Campionatul Mondial. Planul inițial era că vom participa la absolut toate, plan susținut puternic de Crina. (Remember, când spuneam să nu le credeți, că nu știu ce vorbesc). Treptat, Crina a început să realizeze câte un pic din ce avea să urmeze: a renunțat la Europene și și-a anunțat echipa; au început incertitudinile pentru dublu-mixt, unde până la urmă am câștigat împreună Campionatul Național, însă la Mondiale am participat cu Daiana. Într-un final, dând dovadă de tact la întrebările mele stupide (ex. tipic: “cât timp după naștere nu avem voie să ieșim din casă?”), m-a ajutat să conștientizez ceea ce știam, de fapt, în suflet: că suntem împreună în fața unei experiențe unice, poate cea mai importantă din viața de până acum, că orice prognoze și planuri sunt o abordare greșită și că tot ce ar trebui să facem e să trăim din plin fiecare moment. Am renunțat și eu la a mai participa la Europene și nici nu îmi imaginez cum aș fi putut proceda altfel, după ce mi-am ținut fiica în brațe pentru prima dată (mai e un pic până acolo).

Cu alte cuvinte, începi “să realizezi”. În ritmul tău, încet și imperturbabil, închis în tot felul de gânduri și griji precum într-o peșteră, sentimentul patern se dezvoltă simultan cu pântecul ei. Și e fain. (Va urma)

 
1

Episodul 3. Metodiștii și puriștii. Povestea Voastră

Posted by Allen on Sep 26, 2012 in JurnalDeTată

Din episodul anterior: veți fi părinți, iar primele trei luni, cele mai delicate, sunt pe cale să se sfârșească cu bine.

Înainte de a trece mai departe, vreau să discut despre un lucru cu care veți începe să vă confruntați chiar din momentul în care decideți să faceți publică Marea Veste. Este vorba despre un război în care veți fi aruncați fără voie si fără de știre. Este vorba despre războiul dintre metodiști si puriști.

Să explic: începe cu rudele “avizate”, care vor avea grijă să te introducă în sarabanda băbismelor panicarde și va continua, cvasi-constant, cu fiecare “auăleeeeu…”, urmat de tot felul de sfaturi – “fă aia, nu face aia” – și de descrierea unor teorii care să susțină sfaturile. Un fel de “cercetătorii britanici au facut un studiu…”. La început ciulești urechea, încerci să bagi la cap tot, în amănunt, ajungi apoi să notezi. De la un punct însă teoriile încep să se bată cap în cap, moment în care realizezi existența conflictului mai sus menționat. Conflict? Război în toată regula, dacă este să ne luăm după vehemența cu care sunt susținute propriile teorii și, mai ales, combătute toate celelalte.

Dar care sunt taberele?
Metodiștii sunt cei care aleg calea academică. Pentru ei există întotdeauna un medicament, un device sau un doctor care rezolvă orice problemă. Cum, vrei să naști natural? Dar ce, ești în Evul Mediu? Cezariană, cum să te chinui?! Neapărat să faci toate vaccinurile, că nu se știe pe unde te vei întâlni cu țânțarul Anofel sau cu musca Țețe. Formele extreme de metodist-carieriste combat alăptatul, recomandă bonele și revenitul la muncă în cel mai scurt timp.
Puriștii sunt cei care fie aleg noile tendințe bio-eco-naturiste, fie căile pur-strămoșești. Pledează pentru nașterea naturală, fie în apă, fie acasă, cu moașă. Contrazic ce spun doctorii, au tot timpul alternative naturiste sau băbești iar argumentul favorit este “da’ ce, pe vremea bunicii…?”. Contestă vaccinurile, sunt inamicii laptelui praf. Formele extremiste vor naște în propria casă, vor căuta haine de bebeluș doar din bumbac spălat în lacrimi de Panda, copiii vor mânca piure de soia iar mamele vor reveni în câmpul muncii doar cu odrasla atârnând în marsupiu.

Partea bună este că nu există doar alb sau negru, ci un curcubeu întreg de culori. Vei întâlni diverse combinații de teorii, fiecare susținând “unicul adevăr” pentru care pledează. Bine, bine, dar pe cine să crezi?
Aici am avut o revelație. Toți au dreptate! De fapt, după milenii de evoluție, concluzia este că nu avem un singur mod, “corect”, de a ne crește copiii. Și asta e fain – îți dă libertatea să îți alegi propriul drum.
Sfatul meu este acesta: ascultați ce vi se spune, cu amuzament și fără prea mult stress, sfătuiți-vă unul cu altul și alegeți în final doar ceea ce se potrivește cu Povestea Voastră. Pentru că în asta constă toată magia și tot secretul unei familii cu adevărat împlinite – să puteți să vă alegeți viața pe care o doriți și să vă introduceți puiul în ea.
Vă place să călătoriți? Cu siguranță veți asculta de cei care nu văd un pericol în a lua bebelușul pe avion din primele luni. Sunteți genul care vede pericole la tot pasul? Probabil că veți dezinfecta toate clanțele, zilnic, și veți înfofoli copilul în bubble-wrap, sa fie protejat.
Fain e că natura ne permite toate acestea. Putem să ne creștem copiii după chipul, asemănarea și convingerile noastre, oricât de aberanți sau de raționali am fi. Bucurați-vă de șansa asta, râdeți de toate aberațiile pe care le veți auzi (altfel o veți lua razna cu paranoia), alegeți și aplicați ce simțiți că vi se potrivește, vouă și copilului.
Un pediatru, la cursul de parenting, ne recomanda să citim o carte despre sarcină și creșterea copilului. “Nu contează care, contează să fie doar una.” Replica asta mi-a rămas în minte și surprinde esența a ceea ce vreau să spun în acest post.

 
3

A doua poveste. Primul trimestru – de la punct la “mingiucă”

Posted by Allen on Sep 16, 2012 in JurnalDeTată

Din episodul anterior. Am aflat că voi fi tată, am primit și confirmarea, totul e clar. Am chiuit, am lăcrimat de bucurie, ne-am îmbrățișat. Ce urmează?

mingiuca

Faza a doua aș numi-o “tu îți dai seama?”. Asta pentru că, pe de o parte, Crina îmi punea, fără să exagerez (prea mult), de o sută de ori pe zi întrebarea asta – “Allen, tu îți dai seama? O să avem un BEBELUȘ!!!” (după care, imediat, tot ea răspundea, de fapt, pentru amândoi: “nu, nu îți dai seama!”). Pe de altă parte însă, instantaneu după ieșirea de la ecograf și chiotul de rigoare, mintea mi-a fost invadată de un noian de gânduri, câte și mai câte, lucru care nu face altceva decât să demonstreze, dacă mai era necesar, dreptatea Crinei: nu îmi (și nu prea NE) dădeam seama.

Câteva exemple din noianul de atunci:
- “oare va fi băiat sau fetiță?”
- “cum va arăta? Cu cine va semăna?”
- “oare vom reuși să ne înțelegem cu el/ea? oare va fi răsfățat/ă?”
- “mai participăm împreună la Naționalele de Mixt Dublu (n.r.: de curling) sau nu vom mai putea?”
- “auăleu… decembrie… 12… și cu 9… hmmm… septembrie… chiar înainte de Europene. E bine, vom merge toți 3 în Turcia!”
- “oare trebuie să ne luăm o mașină mai mare, acum?”
- “oare când va trebui să amenajez mansarda, să aiba copilul propria cameră? Eee, cred ca mai încolo”
- “trebuie să îmi cresc businessul acum, dar trebuie să păstrez mult timp pentru familie. Voi fi mai eficient!”
- “pe cine și când anunțăm?”
… etc.

După cum se vede, o parte mare încă era ocupată de pasiuni (curling) și de muncă.
Vei vedea că, dacă în gândurile legate de voi, ca familie, sentimentele sunt de bucurie (legate de viitoarea materializare si existență împreună cu bebelușul) sau de grijă (legate de viitorul rol de părinte), adică sentimente pozitive și combinate cu nerăbdarea, în restul gândurilor, cele legate de pasiuni sau carieră, sentimentele tind să devină dușmănoase – frică (”auăleu…”), poate chiar groază, respectiv amânare sau negare (”mai vedem…” sau “au mai avut și alții copii, no big deal, nimic nu se schimbă”).

Partea bună este că nimeni nu îți cere să iei acum, brusc și pe loc, decizia referitoare la cum îți vei schimba (sau, mai bine zis, adapta) viața. La spital ți se dă ecografia și fără să îți iei acest angajament. Astfel că mai ai câteva luni (vreo 3, să zicem) pentru a te acomoda și a te convinge.
La modul real, cât și cum se vor produce aceste schimbări va fi strict decizia ta, respectiv a voastră. Daca ții morțiș, probabil că vei putea să lucrezi, în continuare, ca un salahor, tot restul vieții. Sau să ieși seară de seară în cluburi, “cu băieții”. În fond, este strict o problemă de priorități, iar tu ești “The Big, Alpha, Male”, tu faci Soarele să se învârtă. Este bine însă să conștientizezi că orice decizie vei lua, ea va influența atat relația cu partenera ta, cât și ce vei reprezenta pentru copilul tău.

Este bine de știut că nici EA nu prea știe ce se întâmplă și la ce să se aștepte (premiză: este primul copil pentru amândoi). Astfel încât, dintr-o inconștiență echivalentă cu a ta și dintr-o generozitate fără margini, va mai continua, o vreme, să îți alimenteze “filmele” din cap. Probabil îți va spune că toate planurile rămân in picioare, că vacanța pe care o visai, fie ea pe munte sau în deltă (sau vreun “crucial” campionat de curling, în cazul meu), va fi posibilă, eventual in 3. E bine să înțelegi asta și ulterior să nu te agăți de reproșul “dar ai zis că…”, pentru că nu știe ce zice și este, prin urmare, irelevant.

Paranteză. Pentru mine, familia și copiii sunt în centrul sferei de lucruri esențiale pentru viața asta. Un soi de loc geometric în care vreau să îmi fac culcuș, să respir și să râd. Adicătelea sunt un soi de extremist în a renunța la orice, pentru o viață fericită de familie. (mă distrez un pic imaginându-mi gândurile tale: “fraaaateeee, ești sub papuc!” sau “moșule, pesemne ești vreun plicticos pe care nu-l cheamă băieții la bere”. Funny, dar, de fapt, este strict o problemă de opțiune personală). Și chiar și în condițiile astea, nu m-am putut opri singur din a plănui aberații irealizabile.

Ce altceva mai caracterizează aceste prime 3 luni de sarcină?
- EA va începe să doarmă oricât de mult i se va permite. Și este bine să se odihnească, ajut-o dacă îți va sta în putere
- vor apărea grețurile și stările de rău, uneori cu vomă. La astea, nu prea ai multe de făcut, noi am reușit cumva să râdem împreună de ele, spre final. E bine de știut că trec, de obicei, după acest prim trimestru și că, în majoritatea cazurilor, se manifestă dimineața (deși, la noi, au fost seara)
- sunt cele mai riscante luni, din perspectiva evoluției sarcinii. Riscul de pierdere după aceste luni scade exponențial. Prin urmare, adio activități care implică efort fizic susținut sau risc de șocuri/căderi. Pentru noi, adio vacanță la schi, de fapt adio schi de-a binelea, pentru Crina. Mi-a cam dat peste cap strategiile legate de dezvoltarea abilităților încă din perioada intra-uterină.

Ce e distractiv să faceți?
- să găsiți (și sunt destule) resurse de informare despre cum evoluează “punctul” în această perioadă. E fain să descoperi cum un bob de piper are ochi și inimă, cât a mai crescut, când și cum începe să perceapă ce se întâmplă prin jur etc. Și e fain să trăiești momentele respective în doi… și un pic
- să faceți un plan de a anunța rudele/prietenii/facebookul :-) Altfel, riscați să supărați vreo mătușă, care a aflat doar din news feed despre marea veste. Noi am preferat să ținem secret cât mai mult timp, excepție făcând părinții și bunicii
- să începeți să vă imaginați viața în trei. Adică să vă scrieți povestea. Nu există “modul corect de a crește un copil”, iar asta se transpune în toate detaliile de mai apoi: nu există “un mod corect” de a naște, de a spăla copilul, de a-l hrăni ș.a.m.d. Există doar povești, fiecare e liber să își definească filmul propriu și stilul propriu de viață. Și cred că e frumos să începeți de pe acum, pentru ca apoi să tot adăugați elemente poveștii – veți fi pupăcioși, veți fi spartani, veți fi jucăuși, veți fi absenți… cum veți fi, in noua voastră familie? Este un exercițiu de imaginație, care poate fi foarte util și deopotrivă amuzant
- să petreceți (și) mai mult timp împreună. Încearcă să îi fii alături și să îi oferi ajutor, inclusiv sub forma căpșunilor de la non-stop, pentru că ea începe să resimtă transformările și la nivel fizic. Mângâie, ascultă, ajută, alintă – acum e momentul să exersezi sau să înveți verbele astea

Cele 3 luni sunt luni de grijă și de extra-atenție. Dacă trec cu bine, poți să răsufli ușurat și să anunți în gura mare: vei fi TATĂ!

… va urma …

Tags: , ,

 
3

Prima poveste. Începutul.

Posted by Allen on Sep 12, 2012 in JurnalDeTată

Motto: Ți se spune de mic că ești puternic. Că ești bărbat. Și vine o zi în care începi să îți redefinești toate astea.

Test: ce reprezintă imaginea alăturată?

punct

Daca ai răspuns “masca lui Darth Vader”, “un purice cu vată în urechi” sau “o supernovă”, probabil că poveștile ce vor urma nu te vor interesa, deocamdată. Du-te liniștit la bere cu băieții și revino aici când va fi cazul.

Celorlalți va recomand să citiți ceea ce voi scrie ca pe o experiență strict personală, din care simțiți-vă liberi sa extrageți zâmbete sau invățămimte, după pofta și nevoia proprie.

Începem?

Prima poveste: Începutul.
Era 30 decembrie. Eram prin oraș, agitație tipică pre-Revelion. Primesc un mesaj de la Crina: “vino cât poți de repede acasă, nu întreba de ce. Vino”. “Să fi pațit ceva? … Oare nu se simte bine?” – confuz și îngrijorat, conduc în grabă și ajung in 15 minute. Crina îmi deschide, vizibil transfigurată, mă ia de mână și mă duce în casă, unde îmi arata un bețigaș alb-albastru, cu două dungi roșii. Și, după cum ați intuit, nu era vorba despre un joc de Marocco.

Stop-cadru. Fie că v-ați pregătit (cazul nostru) pentru acest moment, fie că v-a “lovit” când nu tocmai vă așteptați, trăirile care te vor năpădi brusc în acele momente sunt imposibil de redat, chiar și pentru cei mai empatici dintre noi. Pentru mine a fost o succesiune de “uraaaaa, ce bucurie!”, “auăleu, ce trebuie să fac de-acum înainte?”, “în sfârșit, tată!”, “vom fi trei! Se va schimba ceva?”. Toate astea înghesuie în aceeași milisecundă, fără vreun răgaz de a căuta răspunsurile aferente.
Și mai e ceva, un sentiment egoist pe care nu il vei recunoaște niciodată, dar care îți va înflori imperceptibil în colțul gurii. Un soi de “yesss” de mascul care și-a imprăștiat sămânța în lume și și-a îndeplinit menirea ancestrală. Bravo ție – bucură-te o secundă, apoi concentrează-te pe EA.

Este bine să realizezi că nu ești singurul bulversat, partenera ta trece prin niște stări similare, la care se adaugă neliniștea transformărilor fizice ce vor urma și a vieții care deja crește în interior. Aveți voie sa plângeți de bucurie, să vă pupați, să dansați. Imediat după, noi am început să forfotim, căutând o modalitate de a confirma vestea. Remember, era 30 decembrie, pe la ora 18, unde să găsești un ecograf? Și cum să așteptăm până după Rev?
Cu noroc și ajutor dinspre prieteni am ajuns la Regina Maria, am facut cunoștință cu doamna doctor Mușetescu (care ne-a fost călăuză bună până la capăt) și am primit confirmarea, sub forma unui punct.
Ce mai știu de atunci este că, ieșind pe poarta spitalului, am chiuit amândoi, in plină stradă.

Next: Primul trimestru

Tags: , , ,

 
0

Despre provocări – epilog

Posted by Allen on Sep 4, 2012 in Curling

“This is a story of an ordinary little boy named Charlie Bucket. (…) Charlie Bucket was the luckiest boy in the entire world. He just didn’t know it yet.”

Povesteam aici despre provocări, despre pasiuni și despre alegerea propriului drum. Au fost 3 povești care mi-au îmbogățit peste un deceniu din viață, povești care au definit mult din ceea ce sunt eu astăzi. Ultima dintre ele, cea legată de curling, era doar o primă pagină scrisă, dintr-un viitor volum visat.
Toate cele 3 povești au avut numitor comun pasiunea pentru activități care nu au de-a face cu goana după bani, carieră sau statut social. Încheiam prezentarea subliniind importanța de a-ți alege propriul drum și de a te bucura de fiecare pas pe care îl faci. Și plusurile de dezvoltare personală pe care orice pasiune, aparent fără sens si consumatoare de resurse, ți le aduce.

Cumva, toată viața m-am impărțit între “ce vreau” (pasiunile pomenite mai sus) si “ce trebuie” (școală, facultate, apoi job). Am refuzat joburi pentru a putea sa imi petrec iernile pe pârtie, apoi mi-am consumat ani la rând zilele de concediu pentru a alerga, nemâncat si nedormit, prin sălbăticii. Miercurea sau joia era startul în concurs, sâmbăta sau duminica sosirea, lunea înapoi la birou, șchiopătând de la bătături și moțăind prin pauze. Nu reușeau să se împace defel cele doua sfere distincte din viața mea, pasiunile și jobul, lucru semnalat și de către patron. În fine, când curlingul a apărut în peisaj, în plan profesional s-a produs declicul și am devenit freelancer (sau, mai la modă, antreprenor). În continuare planurile au rămas paralele, dar măcar limita o trasam eu.

Poveștile de mai sus vi le-am spus in luna mai, la TEDxYouth@Bucharest. Eram fericit că încă îmi permit să alerg după vise, eram împlinit cu tot ce am încercat și cu tot ce am realizat. Chiar în clipele în care totul părea așezat perfect pe făgașul dorit, viața mi-a dat un bonus neașteptat, menit parcă să recompenseze toată pasiunea investită și să le ofere o altă perspectivă celor care spuneau “ai fi ajuns departe daca depuneai acest efort în carieră”. Dovadă că în orice pui suflet, mai devreme sau mai târziu vei primi si răsplata la care nu visezi.

Revin la citatul din debut. Charlie este un copil care are un vis – să viziteze fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Miraculos, reușește să obțină unul dintre cele 5 bilete de aur care i-ar fi permis să își îndeplinească visul.
Eu m-am îndrăgostit de curling și de doi ani fac tot ce pot și îmi trece prin cap pentru a-l dezvolta în România. În luna iunie am fost ales, din peste 70 de aplicanti, pentru a fi Competitions & Development Officer la World Curling Federation. Colectiv foarte fain, proiecte motivante – de vis!

Charlie a avut un vis și i s-a împlinit. Eu am obținut un job de vis, transformând pasiunea in loc de muncă.
Charlie știa ce voia și obținând asta a fost “the luckiest boy in the entire world”. Iar eu sunt și mai norocos decât Charlie!

 
10

TEDxYouth@Bucharest. Despre provocări.

Posted by Allen on Jun 21, 2012 in Adventure Racing, Curling

TEDxYouth@Bucharest

TEDxYouth@Bucharest


Acum o lună și un pic am fost speaker la TEDxYouth@Bucharest – prima experiență de acest fel, emoții, oameni faini.
Victor și ai lui au coordonat totul foarte profesionist, încă din faza de pregătire, oferind feedback valoros. Cei de la pregătește-te.ro au acordat asistență în pregătirea discursului, am găsit foarte utilă ideea de a fi implicați în proiect.
Când am fost contactat pentru a participa la eveniment, abțibildul pe care mi l-au lipit pe frunte a fost de “Presedinte al Federației Române de Curling”. Am încercat, în cele 18 minute, să vorbesc nu atât despre un sport anume, cât despre ce înseamnă a da curs unor provocări: despre căi nebătute, despre idei nebunești, despre eforturi și despre recompense. Mai ales despre recompense – dezvoltare personală, pasiuni și zâmbete.
Enjoy!

Tags: , , ,

 
4

Dupa Mondiale

Posted by Allen on May 7, 2012 in Curling

Aventura plecarii catre primul Campionatul Mondial de Curling Dublu-Mixt la care a participat Romania, am povestit-o aici. Intorsi acasa, dar pastrand inca vii amintiri si niscaiva formule de adresare turcesti, m-am gandit sa le transpun in scris (cel putin pe primele).

Sambata dinaintea plecarii s-a transformat intr-un taifun care a inghitit tot – odihna, alergatura, telefoane, stress, incertitudini, peripetii peste peripetii. Pana la decolare am apucat sa adorm o ora, Daiana cred ca deloc (doar ce aflase ca pleaca in Turcia, cu 15 ore inainte de decolare, timp suficient pentru impachetat). Ajunsi in aeroportul din Istanbul, pentru o asteptare de 6 ore, gandul ne-a fost doar la somn. Am gasit un hol plin de soare, pe care am recuperat un foarte pic din noaptea pierduta, dupa care ne-am mutat la o cafea. Aici am avut primul contact cu celelalte echipe, slovacul Pavol Pitonak tinandu-mi de urat vreo 2 ore, timp in care Daiana a mai rezolvat din mailurile ramase restante. Cu restul curlerilor am schimbat amabilitati inainte de imbarcare, avionul fiind tixit de perechi participante la Mondial.

Cu Gokce, antrenorul si prietenul nostru, ne-am intalnit seara, la hotel. Care hotel era fix langa impresionantele trambuline construite pentru Universiada de anul trecut.

Zilele de concurs au trecut in fuga, presarate cu meciuri (cam doua pe zi), pranz in centru, cu specialitati turcesti (btw, sugiuc nu este un desert, cum stiam, ci un carnat condimentat), crampeie de Erzurum vazute din goana taxiului. Orasul socheaza, la prima vedere – blocuri noi (nimic neobisnuit ochiului de roman) vis-à-vis de mahalale (alt termen turcesc, la ei inseamna “strada”). Iar cand spun mahalale, ma refer la ingramadeli intortocheate de case, cladite intr-o epoca fara arhitecti si urbanisti, darapanate sau chiar distruse pe cate jumatate. Tot amestecul asta are ceva unic, ceva fascinant, are o personalitate care poate sa-ti devina foarte usor draga, turist fiind. Desi ca prim gand, in fata acestui spectacol, tinzi sa iti ridici probleme de securitate personala, realitatea este ca turcii (cel putin cei pe care i-am cunoscut si intalnit noi) sunt un popor deschis, cald, primitor si foarte cinstit.

Concursul?
Foarte fain! Sala superba, o ditamai arena construita doar pentru curling. Comparabila ca dimensiuni cu Patinoarul Olimpic din Brasov, daca nu mai mare. O gramada de voluntari, gata sa te ajute. Festivism cochet si discret, asa cum se cade in curling. Parada in care ne-am simtit rasfatati, cadrati fiind de Norvegia si de Scotia.
De cand am aterizat in Erzurum, am afisat amandoi niste zambete largi cat distanta dintre urechi, care nu prea ne-au parasit cat am stat acolo. Am realizat, impreuna cu Daiana, ca pentru noi deja victoria este ca am putut participa (vezi povestea cu plecarea), asa ca orice altceva vine ca bonus. Curleri fiind insa, nu puteam sa nu ne setam un obiectiv, pe care l-a analizat si propus Daiana – dat fiind ca nu mai jucaseram niciodata impreuna, dat fiind ca ea nu se mai antrenase din martie, dat fiind ca eram de departe natiunea cu cel mai scazut ranking din turneu, obiectivul a fost sa luam macar un end in fiecare meci (”endul de onoare”).

Meciurile?
Am inceput cu Scotia, la 8 dimineata si se pare ca ora i-a afectat pe ei mai mult decat pe noi, dat fiind ca a fost un meci strans, in care am condus, la un moment dat, cu 4-3… sau am jucat noi foarte bine J. Am pierdut la ultima piatra, avand hammer-ul in ultimul end, asa ca putem sa il includem la meciuri pierdute “pe mana noastra”.
Am continuat cu Italia, seara (nocturnele nu ne-au prea priit), am pierdut 5-10. Obiectiv indeplinit si de aceasta data, am luat 3 enduri.
Ungaria – Romania, 6-3. Un meci cu multe semnificatii – cu totii am inceput sa jucam la Budapesta, unde am admirat fotografiile de la Mondialul din 2009, cand Ungaria a fost vicecampioana mondiala la dublu-mixt. Sa jucam impotriva lor intr-un meci oficial a fost un soi de milestone bifat. In plus, nu am pierdut rusinos, ba chiar am luat 3 enduri.
Romania – Suedia. Cand jucam cu suedezii (am patit-o si la Europenele de mixt), incasam macel. De data asta, fiecare si-a cam fructificat hammerul, doar ca noi luam cate 1 sau 3 puncte, in vreme ce ei luau 4 sau 5. Din nou, am luat 3 enduri (incet-incet, acesta a devenit noul nostru obiectiv, inlocuind “endul de onoare”).
Korea – Romania. PRIMA VICTORIE! Meci strans pana la capat, a fost insa o bucurie enorma cand am castigat! Simteam o mica presiune de a nu pleca spre casa doar cu infrangeri, presiune nu proprie, cat mai ales pentru cei de acasa, care ne urmareau in fiecare seara transmisia live incropita pe laptop. Pentru noi era simplu, nu eram incordati deloc, ne simteam bine indiferent de rezultat, insa ne doream sa putem oferi celor de acasa bucuria unei victorii. Si a venit.
Spania – Romania. Alt meci bun, pe care am simtit ca l-am controlat aproape tot timpul. Am pierdut din nou la ultima piatra, avand hammerul, dar cred ca am jucat amandoi foarte bine.
Romania – Danemarca. “Problema suedeza” s-a transformat in “problema scandinava”. Am pierdut destul de rau (13-4), dar… ne-am luat cele 3 enduri, din nou. S-a intamplat ceva dupa pauza, pana atunci am jucat de la egal la egal.
Romania – Australia. “Finala grupei”, asa cum am perceput-o inca din prima zi. Australienii erau pe val, dupa ce reusisera victorii la Scotia si la Danemarca, doua favorite pentru sferturi. Din nou, meci decis de ultima piatra – am pierdut 5-8.

Concluzii?
Nu suntem nebuni sa fim mandri si fericiti dupa 1 victorie si 7 infrangeri. Vorba lui Gokce, daca ne intereseaza doar victoriile, putem sa ne gandim ca am fi putut, realmente, sa castigam 4 sau 5 meciuri, nu doar unul… si am fi fost in play-off. Dar nu asta este important. Important este ca am jucat CURLING, ca ne-am simtit foarte bine facand acest lucru, ca am facut cinste Romaniei cu felul in care ne-am prezentat (toata lumea a avut doar cuvinte de lauda la adresa noastra si a meciurilor disputate), ca am obtinut prima victorie (istorica!), ca am invatat foarte mult si foarte multe in urma acestei participari.
Cand vine momentul sa evaluezi, conteaza mai putin rigla celor care judeca de pe margine, pentru ca ei nu au imaginea de ansamblu. Pentru suporterul de fotbal exista doar golul, respectiv victoria sau infrangerea. Pentru noi si pentru cei asemeni noua, Erzurum si rezultatele de acolo au fost o mare reusita. Multumesc, Daiana!

La final.
Multumesc celor care ne-au incurajat, surprinzator de multi. Sper sa va fi molipsit si pe voi cu bucuria noastra si sper ca v-am dat motive sa fiti mandri. Daca nu, vom incerca si data viitoare.
Multumesc Crina, Multumesc Bughi – jumatatile noastre si coechipierii de la Mixt, cei care au dus “greul” in aceste 8 zile!

PS. Voi imbogati articolul cu fotografii, zilele urmatoare.

Tags: ,

 
2

Duminica. “Invincibilii” (Intouchables)

Posted by Allen on May 6, 2012 in ZiDeZi

Seara, zambet si lai-lai. (Lai-lai-ul, in definitia data de Bogdan Taut, cercetatorul oficial al acestui fenomen, este acea stare de “moale”, de bine, de chillaneala, un soi de traducere a sintagmei “dolce far niente”).
Am ajuns in aceasta stare de gratie dupa biciclit in zori, pe Forestier, dupa gradinarit in ploaie, dupa siesta de pranz si dupa un film minunat, tandru, pe care vi-l recomand: Invincibilii (Intouchables). Coloana sonora, remarcabila, la randul ei – semnata Ludovico Einaudi.
Savurati!

 
5

La drum!

Posted by Allen on Apr 22, 2012 in ZiDeZi

WMDCC 2012
Stau in aeroportul Ataturk (Istanbul) si am vreo 5 ore de nefacutnimic. Neplanificate, fara graba, fara stress, tocmai bune de scris pe blog.
Precedenta data cand am trecut pe aici a fost in 2007. Si atunci in tranzit, si atunci cu bagaj mult, si atunci reprezentand Romania la o competitie – Abu Dhabi Adventure Challenge. Acum mergem la Campionatul Mondial de Curling Dublu Mixt.
Langa mine Daiana recupereaza din mailurile si taskurile ramase fara stapan de ieri, cand s-a hotarat, last-minute, sa ma insoteasca.
Povestea (ca nu se putea fara) este mai lunga. La Campionatul National de Mixt Dublu au fost inscrise initial 6 echipe. In martie insa, la apel, s-au prezentat doar doua – Novac/Coliban si Colceriu/Colceriu. “Finala”, prin urmare, s-a desfasurat in sistem 2 din 3 si am reusit sa o castig impreuna cu Crina (la acea vreme, in luna a treia de sarcina).
Contrar zvonurilor din lumea curlingului, cum ca poti participa in competitii pana cu o luna inainte de nastere, atat doctorul nostru cat si reactia organismului la antrenamente ne-au facut sa luam decizia inlocuirii Crinei pentru Mondiale. Optiunea fireasca a fost Diana Butucea, care a acceptat fara sa stea prea mult pe ganduri.
Astrele au rezervat o alta surpriza, administrativa – Dianei ii expirase pasaportul, asa ca, literalmente pe ultima suta de metri, Daiana a salvat situatia. Multumesc Daiana, multumesc Bughi, fara voi am fi avut de suportat o amenda serioasa si am fi amanat inca un an debutul Romaniei la un Campionat Mondial de Curling.

Vom incerca sa transmitem live cat mai multe dintre meciurile noastre pe www.livestream.com/curlingromania. Vom posta updateuri pe facebook – www.facebook.com/curlingromania. Si vom incerca sa vedem cu ce se mananca disciplina asta, intr-o companie selecta – vom infrunta Scotia, Suedia, Danemarca, Ungaria, Spania, Italia, Korea, Australia.
Hai ai nostri! :-)

Tags:

 
2

Despre absurd, romanism, Arafat si sanatatea noastra.

Posted by Allen on Jan 14, 2012 in Nazbatii, ZiDeZi

Daca nu ar fi sunat ieri la noi telefonul “ca la nebuni”, cu neamuri sau prieteni din tara, ingrijorati ca “a inceput Revolutia la Brasov”, probabil ca nu as fi scris nimic pe tema asta. Avand insa si ceva nelamuriri, am zis “hop si eu” cu parerea despre “salvarea SMURDului”.

Paranteza. Incerc sa ma tin cat mai apolitic si incolor, asta pentru ca noi, de fapt, nu avem politica, nu avem politicieni, nu avem partide consecvente ideologiilor pe care le trambiteaza… avem o cloaca interesata de impartirea ciolanului. Si atat.

Despre SMURD si initiatorul proiectului, domnul Arafat, tot respectul. Intr-adevar, ar fi o catastrofa sa se desfiinteze SMURD, opinie pe care o imbratiseaza TOATA lumea (cred ca inclusiv Basescu, daca l-ar intreba cineva).

Despre serviciile medicale din Romania si (ne/sub)finantarea lor, din nou consens: intreg sistemul este falimentar, gaunos, bani furati de la contribuabili pentru niste servicii inexistente. A zis-o si Basescu.

Buuun, avem doua certitudini: SMURD – good, sistemul sanitar – bad.

Urmarind sirul epic, “intriga” s-a consumat la TV. Acum cateva zile, domnul Arafat apare intr-o emisiune avand ca subiect noul proiect al Legii Sanatatii. Dar ghici cine intra in direct, cine suna la postul TV? Presedintele! Ca doar e om si dansul (ca in alta calitate imi este greu sa imi imaginez ca ar fi putut interveni). Si uite-asa, omul Basescu si-a tot dat cu parerea referitor la lege, la SMURD, la calitatile disjuncte ale domnului Arafat, vreme de vreo 40 de minute de cvasi-monolog. Un fel de Moromete, carevasazica. Urmarea? Arafat are de ales intre SMURD (caruia, parinteste, ii tinea partea) si calitatea de sub-secretar de stat in Ministerul Sanatatii (din care “ar fi trebuit sa sprijine legea, nu sa o critice” – really? credeam ca orice lucru este perfectibil) si, predictibil, alege SMURD-ul, plecand din Minister.

Urmarea urmarii? Cativa indivizi priceputi in manipulare incep sa inunde online-ul si media cu apeluri de “salvare a SMURD”.
Sa zabovim un pic. CINE desfiinteaza SMURDul sau cine a vorbit macar despre acest lucru? Nimeni. Cel mult, poate, domnul Arafat, care a lansat o ipoteza potrivit careia concurenta (vizata de noua lege) din domeniul serviciilor medicale (si, cica, implicit, si al serviciilor medicale de urgenta) ar duce la scaderea calitatii si ar dauna proiectului SMURD.

Care au fost rezultatele povestii?
In primul, rand, o campanie de spam online inutil, cu jdemii de clickuri menite sa salveze SMURDul. Cum sa il salveze? De la ce?
Nu am vazut nici o campanie vis-a-vis de proiectul de lege a sanatatii, nici pareri despre cum sa fie imbunatatita legea. Doar gramezi de conturi facebook care sustin SMURDul.

Pasul doi – iesirea in strada. Cica flash-mob anuntat pe facebook, dar ma indoiesc ca toti pensionarii acri pe care i-am vazut la TV au dat like si join. Mai ingrijorator este ca nu am vazut macar o parere pertinenta exprimata de cei intervievati, nimic legat de contestarea unei anume portiuni de lege si imbunatatirea ei (adica exercitiul democratic la care m-as fi asteptat), doar lozinci, urlete, oameni care plang la comanda si reclama pensiile mici. Ba chiar, azi, “veniti cu noi, ca in 22″ si “jos dictatorul”. Unde e SMURD-ul si apararea lui, in toata povestea asta???

Basescu iese la TV si ii cere public lui Boc retragerea legii. Oamenii sunt insa tot in strada, ca deh, s-au incalzit sub ninsoare si le era dor de “22 decembrie reloaded”. Sa simta un pic de coeziune, de putere in mainile lor, sa simta “ca se intampla ceva”, dupa ani in care au fost batjocoriti. Sarmani neghiobi, ati ajuns o masa de manevra atat de ordinara incat nici nu mai trebuie sa intelegeti motivele pentru care sunteti trimisi in strada. Cand va intreaba cineva “de ce?” raspundeti simplu, cu “huo!”.
Ii exclud din discutie pe cei care au citit, macar pe sarite, legea, care au simtit sa protesteze la obiect, dar pe care ii intreb: CE anume cereti?

Azi, la TV, apare Crin Antonescu, sa ceara alegeri anticipate. Recunosc, din punct de vedere al ideologiei, ma declar liberal. Din lipsa de politicieni si din sinonimie, am votat cu ei pana acum. Dar stilul asta oportunist, in contextul ABSURD descris mai sus, ma scarbeste enorm. Cum, ma Crin, ma, nu tu trambitai “bunul simt” la precedentele alegeri? Acum, dupa ce te-ai colorat in (galben-)rosu, ai ajuns la nivelul la care astepti sa iasa in strada cativa pensionari si sa urle facebookul de corporatisti prost informati, ca sa tragi foloasele? De ce nu te-am auzit propunand imbunatatiri legii? Ce au alegerile parlamentare anticipate cu SMURDul? Hop si tu, nu?

PE SCURT. Un simbol, om respectabil, e pacalit de televiziune sa povesteasca in direct cosmarul visat noaptea precedenta. Un chior arogant si daunator inclusiv siesi, intamplator Presedinte, simte nevoia sa se ia la tranta cu simbolul si vorbeste singur vreo 40 de minute. Un post de televiziune (plus altele, plus online, plus bagatori de seama, agarici, manipulatori) rastalmacesc totul tragand balanta popularitatii in sensul in care ii intereseaza – ca doar e an electoral, nu? O lege de care Romania avea nevoie ca de aer (si care, tot “datorita” anului electoral, ajunsese, in sfarsit pe tapet) este pusa in dezbatere publica si apoi, cand oamenii ies in strada cerand (vezi, Doamne) modificarea ei, Basescu si Boc se sperie si o retrag din dezbatere (SUNTETI TOTI NEBUNI? Nu despre asta era vorba, sa o dezbatem, sa o modificam???). Oamenii sunt in continuare in strada si, evident, nu stiu de ce. Macar ninge ca in povesti…

Intrebarile mele:
1. pentru ce manifestati, oameni buni? ce anume cereti, concret, care sunt articolele de lege pe care le vreti modificate si in ce fel?
2. oare cum se simte domnul Arafat acum? Eu m-as simti foarte trist si folosit – pe de o parte, cineva mi-a luat imaginea si a scos niste amarati in strada, pe frigul asta, fara sa inteleaga de ce. Oamnii aia striga acum ce le trece prin cap si ma sustin pe mine, Arafat… pentru ce? Iar legea sanatatii si reformarea sistemului (NU neaparat cel de urgenta), de care aveam cu totii nevoie, s-a dus pe copca. Daca as fi Arafat, m-as simti responsabil sa ies din nou pe post si sa explic pe intelesul tuturor despre ce e vorba si sa multumesc pentru sustinere.
3. alooo, aia din strada? Voi sunteti cei cu simt civic, care veti merge la vot la alegeri? Si eu care ma plangeam de taranii din Cucuieti, care inca il cauta pe Iliescu pe buletinele de vot…
4. Basescule? Mai candidezi, dupa gafa asta? Pe bune, economia aia pe care o vizezi prin comasarea alegerilor poate fi mai mare daca te retragi, frumos, in stilul predecesorului geolog.
5. Macar am mai validat un om cu credibilitate, Arafat, de care aproape ca ne-am batut joc cu atata sustinere (similar, oarecum, cu Klaus Johannis in urma cu 4 ani). Cine il pune prim-ministru? Haideti, ca poate va votez! :)
6. Cand o sa scoatem Miorita, fatalismul si comentariile invatate pe de rost din manualele scolare? Cand vom incuraja, in schimb, fundamentarea si argumentarea opiniilor? Cand vom introduce “dezbaterea” si “oratoria” ca discipline obligatorii in scoli? Cand vom renunta la un sistem de invatamant bazat pe memorare si reproducere mecanica a parerilor altora si vom incuraja creativitatea si gandirea? Poate atunci vom avea un viitor mai bun si mai putin circ absurd. Si mai putine creiere albe manipulate, care sa voteze pentru noi.

 
0

Despre leadership. Povestea romaneasca.

Posted by Allen on Dec 3, 2011 in Tara Fagaduintei, lecturi

De cand am inceput parteneriatul cu Mircea, care a venit cu experienta sa de 10 ani in SUA si prin alte tari, in management si vanzari, subiectele de discutie au atins de multe ori cultura organizationala si leadershipul.

Mult din ce s-a scris in acest domeniu provine de peste ocean. Americanii au o adevarata cultura a leadershipului, stiu sa isi aleaga si sa isi promoveze modelele. Cauta in permanenta lideri, le cresc si cosmetizeaza povestile, intr-o adevarata industrie a inspirationalului.

Romania pare sa aiba un vid al modelelor de succes. Nu stiu daca are legatura cu lehamitea generala si cu starea de “nimic nu merge, nimic nu e bine” pe care o percepi cand te invarti printre oameni (nu credeti? Stati la o coada sau circulati cu autobuzul), stare partial justificata in perspectiva celor 20 si de ani de exercitii complicate de “democratie”, nu stiu nici daca exista conspiratii menite sa ne demoleze psihic. Stiu doar ca pana acum 1-2 ani nici nu exista ideea de “inspirational speaker” si ca modelele de succes cele mai prezente pe tv erau un cioban agresiv, interlop, megaloman si incult, ajuns, conjunctural si ilicit, milionar si un pitic pedofil ajuns la middle-age crisis.

Lucrurile par sa se schimbe. Brandurile romanesti solide au inceput sa comunice, cateva propun modele de lideri ce se doresc a fi inspirationale. Imbucurator, studentul de azi are o alternativa la depresia cauzata de parintii nemilionari si se imagineaza antreprenor de succes ca Ghenea. Mai mult, poate sa il si intalneasca pe acesta pe la diverse conferinte si simpozioane, multe dintre ele dedicate chiar studentilor. Excelent.

Suntem intr-o epoca in care inspiratia in business este noul El Dorado. Il vindem pana la suprasaturare pe Steve Jobs, fie-i tarana usoara. Totusi, cred ca scartaie ceva in mitul managerului vrajitor, care a venit si pac-pac a schimbat companii in marete povesti de succes. Care, eventual, s-au prabusit dupa exit-ul magicianului.

Avem nevoie de modele care sa ne inspire. Avem nevoie sa fim inspirati. Nu cred insa in succesul masurat printr-un “exit” senzational si printr-o vanzare a businessului. Prea suna a mercenariat si a hit&run. Cred mai degraba in pasiune, tradusa in viziune pe termen lung. Cred in “built to last” mai mult decat in baloane de sapun vandute la suprapret.

Am fost recent la un eveniment de inspirational speaking organizat la Brasov – 11even. A fost fain. (Bravo, Oana!!!)
Dintre toti cei care au vorbit, multi avand discursul marii revelatii care i-a lovit la un moment dat, am remarcat doua persoane aparent simple – profesorul Vasile Oltean si Gelu Dumitru (owner TESS). Amandoi au avut in comun modestia si pasiunea in discursul lor. Voi continua sa ma refer doar la Gelu Dumitru, intrucat discutia este una despre business.
Gelu nu este un mare orator, lucru pe care il stie si care i-a indus o usoara jena/timiditate in atitudine. Si-a recunoscut minusurile, complimentand antevorbitorii. Ce mi-a placut insa la el a fost dragostea cu care a vorbit despre propriul business, autoironia cu care a prezentat momentele in care brustele schimbari din mediul economic aproape ca l-au scos de pe piata, indarjirea cu care a continuat proiectele incepute. Fara sa foloseasca “inspirat” in discurs, doar “munca”, “echipa”, “noroc”, “seriozitate”. Aparent nimic inspirational, insa esenta unui business solid si de succes.

Jim Collins a identificat intr-un studiu ce a durat peste 10 ani de zile ca modelele de excelenta in business au printre factorii esentiali un management modest si hotarat, focusat pe viziune. Pe larg, poate intr-un alt post. Multi dintre cei intervievati in acel studiu au pus succesul pe baza norocului. Nu inspiratie, nu mega personalitati care au tras firme dupa ei, doar noroc. Noroc, tradus de mine prin modestie si focus pe business, nu pe ego.

E bine sa avem modele care sa ne inspire. Inspiratia este foarte importanta, de aceea e bine ca il promovam pe Jobs. Dar avem nevoie si de Gelu, pentru cand suntem gata sa ne suflecam manecile si sa trecem la treaba.

Sunt curios: ce alte modele cunoasteti?

Tags: ,

 
0

“I’ll be back!”

Posted by Allen on Dec 3, 2011 in ZiDeZi

Nu sunt Schwarzenegger, dar de cate ori m-a purtat vreun gand la blogul personal, niciodata cu adevarat activ si totalmente lasat in paragina in ultima vreme, replica starnita in minte a fost cea a Terminatorului – “I’ll be back!”, adica voi reveni… candva…
Ultimul an si jumatate, de cand am devenit lup singuratic (”pe cont propriu”, “antreprenor” fiind concepte sinonime), nu am mai scris nu din cauza ca nu mi s-au mai intamplat lucruri semnificative, dimpotriva, mi s-au intamplat cele mai multe, ci pentru ca este greu sa focusezi, sa sintetizezi si sa sumarizezi din centrul luptei.

Asadar… Am iubit, am muncit, m-am jucat. Am intalnit oameni noi, frumosi si interesanti. Am cimentat prietenii cu acei oameni care simti ca ti-au fost trimisi.
Pisicile sunt bine, 4 la numar. Ariciul a plecat, sa-si caute norocul. Testoasele hiberneaza, autoingropate prin gradina.
Din perspectiva business, m-am imbogatit cu un partener care ma completeaza de minune si am extins serviciile de consultanta si spre cultura organizationala, cu implicatii in vanzari si marketing.

Cam atat, in mare. Voi reveni cu detalii. Si mi-ai lipsit, blogule!

Tags: ,

 
0

Programul “Piste pentru biciclisti” – incotro?

Posted by Allen on Jul 8, 2011 in ZiDeZi

Administratia Fondului pentru Mediu anunta zilele trecute deschiderea “Programului de realizare a pistelor pentru biciclisti”. Stirea a fost preluata si difuzata de mai multe site-uri de informare pe tema finantarilor nerambursabile: fonduri-structurale.ro si finantare.ro.

Pana aici, toate bune. Se aloca 50 mil euro pentru apel si se stabilesc limite pe proiect de 2,5 mil euro pentru orase, judete (…) si 1,5 mil euro pentru comune. Adica vreo 20-30 de proiecte. Daca ne uitam un pic mai in detaliu si vedem ca pentru un punctaj bun trebuie sa ai minim 10 km de piste, rezulta un total multumitor ca punct de debut pentru astfel de initiative. Problema este cu punerea in practica. Sa explic de ce…

In ultimele 18 luni am colaborat (pe parte de consultanta/proiectare) in doua proiecte care vizeaza dezvoltarea infrastructurii pentru biciclisti. Este vorba de proiecte mari si “cu cap”, care sper sa fie duse la bun sfarsit in anul urmator, nicidecum exemplele negative tip Bucuresti (piste care trec prin stalpi, fragmente discontinue etc) de care este plin Internetul. Ambele proiecte in mediu urban din Romania, cu specific diferit dar probleme comune: trafic intens (chiar supra-aglomerat), strazi inguste, benzi de circulatie dimensionate la limita, trotuare inguste si/sau discontinue, probleme de proprietate pe alocuri (nu toate zonele pretabile pentru piste sunt pe domeniul public). Ambele proiecte vizeaza finantarea prin fonduri structurale disponibile la acel moment (in speta, POR axa 1).

Care sunt punctele care fac GREU implementabil (uneori imposibil) un astfel de proiect:

  1. Latimea actuala a strazilor, a benzilor de circulatie si a trotuarelor. Indiferent ca vorbim de Transilvania, Moldova sau Muntenia, orasele mari se confrunta cu probleme de trafic, in special in zona centrala. Daca in Ardeal, in majoritatea cazurilor, stradutele inguste si arhitectura istorica nu lasa loc de prea multe optiuni, in orasele “moderne” spatiul suplimentar este deja sufocat de locuri de parcare. Solutii punctuale (la nivel de strada/artera) se mai gasesc, insa dificultatea consta in a realiza o retea coerenta, care sa acopere principalele rute si zone de interes din oras
  2. Strategia de dezvoltare urbanistica si de management al traficului. Sunt convins ca nici o primarie mare nu va accepta din prima solutii precum desfiintarea locurilor de parcare, desfiintarea unor benzi de circulatie sau inchiderea unor artere importante si transformarea lor in pietonale+piste. Chiar daca exista argumente ce pot fi aduse in favoarea unor astfel de masuri, sa crezi ca vei face educatie “verde” si ciclista maselor-care-merg-cu-automobilul-inclusiv-pentru-a-si-lua-tigari-de-la-coltul-blocului mi se pare naiv. Cred ca lucrurile ar putea sa evolueze in aceasta directie, insa treptat – pe masura ce numarul biciclistilor capata proportii si vocile lor se fac din ce in ce mai auzite… “pe bune”.
  3. STAS-urile invechite. Este o problema semnalata de multa vreme de asociatiile de profil (batesaua.ro, Clubul de Cicloturism Napoca etc.), insa standardele in vigoare sunt tot de pe vremea lu’ bunicu’ – necesita actualizare si o flexibilitate mai mare in alegerea solutiilor pentru probleme particulare.
  4. Ghidurile solicitantului si cheltuielile eligibile. Orice “cap luminat” scriitor de ghiduri este evident ca nu si-a pus problema tehnica a realizarii de piste – a stat in birou si a scris, fara sa se gandeasca macar la cateva dintre problemele descrise mai sus. Concret, sa faci o retea formata exclusiv din piste (asa cum sunt ele definite de STAS-uri si de ghiduri) este imposibil. Detaliez la punctul urmator ce lipseste.
  5. Ignorarea unor solutii moderne, complementare pistelor. Prezente cu succes in alte parti de lume, sustinute de studii si statistici, solutiile “Cycle-friendly infrastructure” (Bicycle boulevard, Shared lanes, Bicycle-friendly measures) ofera flexibilitatea de care avem nevoie in realitatea oraselor noastre. Astfel, pe langa mult-trambitatele “piste”, ar trebui sa ne gandim si la “trasee optimizate/recomandate circulatiei biciclistilor”. Aceste trasee ar putea fi strazi paralele cu arterele principale, cu valori de trafic reduse, cu limitari de viteza impuse (semnalizare, limitatoare fizice etc), zone rezidentiale etc. Pe o strada mai putin circulata, care are 5 m latime, este imposibil sa delimitez o pista; pot, insa, sa impun limitare de viteza la 30 km/h si sa o declar ca fiind folosibila “la comun”, ca traseu sigur pentru biciclisti. Si solutiile “ignorate” nu se opresc aici.

Cred ca in demersul initiat de AFM lipsesc mai multe elemente care ar asigura succesul. Cred ca o colaborare stransa cu societatea civila (in special cu ONG-urile cu activitate in domeniu) ar fi foarte utila. Si mai cred ca o deschidere din partea tuturor, spre solutii pretabile acestui inceput, este obligatorie. Fiind implicat direct, am observat rigiditate atat din partea autoritatilor (in privinta masurilor restrictive asupra traficului si parcarilor) cat si din partea societatii civile (in privinta unor solicitari exagerate pentru gradul de dezvoltare actual – ex: inchiderea unor artere, desfiintarea parcarilor). Rezultatul pana acum – mult zgomot, putine piste “adevarate”. Sa vedem ce va urma…

 
0

Consultanta “made in Romania” (sau cum statul omoara antreprenoriatul, cu 12.5 milioane de euro)

Posted by Allen on Apr 28, 2011 in Tara Fagaduintei

2011 continua linia trasate de 2010 in privinta lansarilor masive de apeluri pentru proiecte pe liniile de finantare care inca dispun de fonduri. Nimic surprinzator, dat fiind ca pana in 2013 ar trebui sa se finalizeze contractarea pe toate sumele alocate, precum si o buna parte din decontari.

PNDR (Programul National de Dezvoltare Rurala) este, in aceasta perioada, unul dintre programele cele mai active in lansarea de apeluri. Bucurie si zarva mare atat printre potentialii beneficiari (agricultori, fermieri etc) cat si in randul consultantilor.

Experienta mea pe PNDR a fost una restransa la masura 125 – modernizarea exploatatiilor agricole si forestiere – si adaugand la ea impresiile personale dupa studierea ghidurilor de finantare aferente altor masuri a rezultat o parere buna, de program solid, construit pe baza studiilor si a experientei acumulate in urma apelurilor anterioare. Dintre toate liniile de finantare, dosarele pe PNDR sunt printre cele mai sofisticate – multe conditii, multe documente, multe criterii de punctaj, multe constrangeri ce au legatura cu realitatea implementarii unor astfel de proiecte.

Cam atat cu partea pozitiva.

S-a anuntat un apel pe masura 141 – sprijinirea fermelor agricole de semi-subzistenta. Foarte frumos, mai ales ca si cunosc potentiali beneficiari. Sumele sunt mici, proiectele sunt destul de laborioase, dar nu sunt de lepadat. Bomba a picat insa in urma cu aproximativ o saptamana: MADR si APDRP (organismele care fac managementul acestor fonduri) au decis sa ofere consultanta gratuita fermierilor pentru accesarea acestor fonduri. Si nu oricum: prin atribuirea a sapte contracte catre doua firme din Bucuresti (ROMAIR Consulting si RGIC Consultanta), pentru un total de 12.5 milioane de euro!!!

Nu vreau sa ma leg de licitatia in sine si de cele doua firme (cine vrea, sa sape pe Google). Ce mi se pare aiurea este intregul pricipiu: pe o piata efervescenta a consultantei tu, ca stat, vii si cheltui 12.5 milioane din bani europeni si nationali ca sa inchizi o felie mare si sa o dai catre doi rechini. Nu conteaza ca proiectele care vor fi depuse sunt multe si mici (asta e problema mea de consultant, daca renteaza sa le scriu sau nu), conteaza strict gestul. Acela de a-mi lua mie, consultant, painea de la gura. Total neconcurential, adica monopolist.

Pe langa aspectul acesta, discutabila este si oportunitatea unei astfel de decizii. In anunt se mentioneaza ca sunt vizati 50.000 de fermieri din toata tara. Apelul urmeaza sa fie lansat in iulie. Firmele beneficiare ale celor 7 contracte sunt ambele in Bucuresti. Cati dintre cei 50.000 de potentiali beneficiari credeti ca vor ajunge sa traga pe bune foloase din aceasta “consultanta gratuita”? Si in cazul apoteotic in care ar da buluc toti cei 50.000 de Morometi, cu personalul, in Bucuresti, pentru a apela la serviciile gratuite, cam cati consultanti ii vor astepta si le vor scrie proiectele de finantare? Nu mai vorbesc de calitatea proiectelor si a planurilor de afaceri (care nu pot fi altfel decat trase “la xerox”) si de cum se va face diferentierea in cazul in care cererea va excede disponibilul.

Dincolo de toate astea, ma ia groaza daca ma gandesc ca astfel de practici ar putea fi replicate si pe alte programe. Ar insemna moartea antreprenoriatului in piata de consultanta si constrangerea firmelor mici sa subscrie la mamutii din domeniu. Si, totodata, fonduri uriase de dat la calup catre cine merita.

“- Alo, Consiliul Concurentei?”

Tags: , , , , ,

 
6

Cum e cu mirajul banilor pentru tineri (”Microintreprinderi pentru tineri”)

Posted by Allen on Feb 23, 2011 in Tara Fagaduintei, ZiDeZi

coins

Mare valva – statul ofera facilitati si un ajutor de pana in 10000 eur pentru tinerii care vor sa deschida afaceri sub forma de microintreprinderi nou infiintate. Pana aici toate bune, presa entuziasmata si habarnista, guvern minunat!

Daca ne uitam pe normele de aplicare si pe ghidul solicitantului incep sa apara umbrele:
- programul se adreseaza tinerilor pana in 35 de ani, care NU au mai avut o afacere (asociat sau administrator) pana acum. Care-i baiul? Care spirit antreprenorial sta sa asteapta pana la 35 de ani sa se manifeste? Probabil ca o fi util programul asta pentru acei putini tineri cu idei, proaspat absolventi de facultate – norocul lor – sau pentru alti cativa avizi dupa siguranta care au lucrat prin firme pana le-au crescut aripile si acum se simt pregatiti sa ia haturile in maini, insa cei care au avut idei si zvacul de antreprenor cred ca deja s-au luat la tranta cu birocratia si si-au pornit afacerile si fara banii de la stat. Pe ei de ce nu ii avem in vedere? Mai ales ca multi si-au probat deja competenta.
- evaluarea se face exclusiv ONLINE. Adica ai o grila, un algoritm simplu si explicit, asa incat stii ce sa scrii ca sa iei punctaj maxim. Nu conteaza ce vrei sa faci, daca ai studiat sau nu piata, care sunt avantajele competitive etc… nu conteaza nimic, cata vreme te misti repede, ai jumatate din banii de cofinantare, faci afacerea de PRODUCTIE, in mediul RURAL si angajezi MINIM 4 oameni. Restul? Probabil vor muri cu speranta, ca la cum e facut programul nu prea ii vad cu sanse la obtinerea de fonduri (ierarhizarea se face in functie de punctaj si apoi conteaza data depunerii; NICI O EVALUARE REALA A PLANULUI DE AFACERI)
- (aproape) toti cei care m-au solicitat pana acum au avut abordarea “vreau bani” si nu “am o idee”. Se pare ca romanului ii vin ideile in functie de oportunitati si nu in functie de competente si analize elaborate. In aceste conditii ma indoiesc de rezultatele pozitive pe care ar trebui sa le produca programul proaspat lansat.

Am trecut azi pe la Registrul Comertului. Functionari agitati si nervosi plus o gramada de lume pe la cozi. Intr-un colt un domn de la tara care evident nu se incadra in profilul eligibil (avea peste 35 de ani). Auzise ca se dau bani si vroia sa ii faca fiului o firma. Fiul (”antreprenorul”) – absent. Mi s-a facut mila de acest alergator dupa Fata Morgana – fara pregatire sau experienta in lupta cu birocratia, statea umil fara sa fie bagat in seama de cineva, la un alt ghiseu decat cel normal, in vreme ce altii i se bagau ostentativ si continuu in fata. Este suficient de relevanta imaginea?

Ceva din toata agitatia imi spune ca fondurile vor ajunge tot “la cine trebuie” (a se citi copii de parinti cu afaceri, care pot sustine cofiinantarea si au parghiile pentru a se misca rapid) sau se vor pierde. Faptul ca in cateva zile de la lansare s-au inregistrat 700 de SRL-D-uri pare sa confirme prima varianta. Pacat ca obiectivele programului sunt orientate pe cantitate (numar de firme nou infiintate) si nu spre rezultate calitative, neexistand o evaluare in acest sens a planului de afaceri. Pacat.

Tags: ,

 
6

Fonduri Europene (3) – Consultantii

Posted by Allen on Jan 25, 2011 in Tara Fagaduintei

Intr-o tara debusolata, care dispune (doar) teoretic de actuala transa de fonduri europene incepand din 2007, dar care a catadicsit sa isi aprobe cadrul operational si sa il faca functional doar prin 2008, care a ajuns in 2010 sa finalizeze procesul de evaluare al unor proiecte depuse in 2008 si care abia acum trambiteaza cheltuirea vestitelor fonduri drept “prioritate nationala”, pe scurt – intr-o lume usor aberanta si haotica, nici piata de consultanta in domeniu nu avea cum sa fie mai breaza.

Mi-am inceput aventura in Tara Fagaduintei intr-o vreme in care putini vorbeau despre fonduri (si acestia doar in soapta), totul era invaluit in mister iar consultantii erau niste fapturi ce traiau intr-un univers paralel, greu accesibil. La acea vreme conduceam un departament de software si eram interesat sa aflu mai multe despre aceste oportunitati de finantare (atat pentru noi cat si pentru potentiali parteneri sau clienti). La intrebarile puse in stanga si in dreapta raspunsurile erau confuze: “stiu pe cineva, dar este foarte greu de ajuns la el… plus ca nu e ieftin si trebuie sa ii dai o parte din bani la negru”. Dupa cateva luni lipsite de rezultat, am tras concluzia ca trebuie sa ne descurcam singuri si m-am pus pe invatat. De atunci si pana acum am trecut prin: cereri de finantare, studii de fezabilitate (da, atat pentru constructii cat si pentru soft), analize peste analize cost-beneficiu, planuri de afaceri, planuri de marketing, devize, proiecte tehnice si cate si mai cate. Am lucrat in proiecte pe POR, PODCA, POSCCE, PNDR, Transfrontalier, atat ca angajat cat si ca freelancer sau ca proprietar de business. Intamplare sau nu, pana la aceasta ora nu am avut nici un proiect care sa nu fi fost aprobat – numarul celor aprobate se apropie de doua cifre, restul aflandu-se (din motive independente de mine) inca in evaluare. Si ma opresc aici cu reclama mascata.

Cele mai comice situatii cu care m-am confruntat la inceput apareau odata cu intrebarea: “dar ai pe cineva… acolo?”. Mult timp asta a fost mentalitatea inclusiv in randul aplicantilor, intretinuta aritificial de… (si uite cum am ajuns la prima categorie de consultanti de care trebuie sa va feriti):

1. Consultantii-caracatita. Sunt cei care nu doar cunosc sistemul, dar sunt infiltrati adanc in el. Au tentaculele intinse pretutindeni si fiecare tentacul tine cate o maneta capabila sa “faca lucrurile sa mearga”. Suna fantezist? Desigur! Putem sa ii verificam? Nu prea. Si sincer, dupa ce am vazut ca proiectele se aproba si fara ei, nici ca mi-a pasat daca indruga baliverne sau chiar au vreo influenta asupra intregului proces. Oricum, la stressul pe care il indura evaluatorii si la rata lor de improspatare versus numarul celor care se lauda ca “stiu pe cineva” tind sa cred ca majoritatea bluff-eaza. Dincolo de reusita sau nu, acest gen de consultanti se remarca printr-un lucru: onorarii foarte mari, luate in avans, de multe ori “la negru”. Justificarea pe care o dau pentru aceste cerinte este ca trebuie hranite toate tentaculele, inainte de aprobare. Evident, in conditiile descrise, sumele sunt neeligibile in cadrul proiectului (imi place sa cred ca v-ati prins deja de asta)

…sa continuam enumerarea:

2. Consultantii-pescar. Incep direct cu un exemplu: ma suna in urma cu doi ani un domn cu accent puternic maghiar – “blabla, suntem de la Centrul de Elaborare Proiecte Unionale (CEPU) din Tg Mures, dorim sa va ajutam sa accesati fonduri… blabla”. Dupa mai multe intrebari la obiect, lucurile stateau in felul urmator: clientii care “muscau” plateau 10-20-30 de milioane pe an pentru a fi introdusi intr-o baza si a li se trimite mailuri cu oportunitati de finantare. Atat. Aaaa, consultanta? Aia vine peste, dupa. Asta da business! Au reusit (am gasit pe net dovezi despre asta) sa stranga o avere frumusica, vanzand informatii care sunt free si disponibile pe Internet. Si asemeni lor mai sunt multi altii

3. Consultantii-”premium”. Sunt fie prea mari si de succes, fie bluff-eaza, fie lipsiti de etica si rupti de realitate. Sunt cei care percep onorariu, procentual sau fix, in suma mare si inainte de aprobarea proiectului. Pentru ei treaba e simpla: vrei sa iti scriu proiectul? Te costa atat – unde atat am auzit ca poate sa fie chiar si 10% din valoarea in euro a unei sume cu 6 cifre. Ce e anormal in aceasta abordare? Ca, practic, ei in calitate de consultanti nu isi asuma (financiar vorbind) riscul unui eventual esec. Indiferent de rata de succes, de numele firmei si de experienta, riscul este normal sa fie impartit, cu atat mai mult cu cat un eventual esec depinde in mare masura (si) de efortul si calitatea consultantului. Era sa uit: unii cer bani si pentru analiza preliminara – sa iti spuna daca proiectul are sau nu oportunitati de finantare pe diverse axe, daca solicitantul e eligibil etc. Bleah!

4. Consultantii-ogar. Sunt slabi pentru ca alearga mult dupa hrana putina sau deloc. Ti-ar spune orice, numai sa roada si ei un os. De obicei, “orice”-ul asta inseamna ca iti vand in vorbe mai mult decat contractual, speculand usoara dezorientare a clientului. Concret, pe doi lei spun ca iti rezolva totul. Dar din cei doi lei unul sa il ia inainte, unul este “success-fee” (principiu corect, de altfel). De “success-fee” rezolva ei si partea de implementare (managementul de proiect), bonus. Ca sa iti dai seama ca pretul este de dumping si ca, de fapt, vei face cam singur tot ce tine de implementare este de ajuns sa raportezi suma ramasa pentru implementare la durata proiectului si sa te gandesti ce efort lunar poate sa acopere din partea consultantului… nemaivorbind de responsabilitatile aferente.

Nu exista padure fara uscaturi. La categoria asta ii includ pe cei patru pomeniti mai sus. Si totusi, exista speranta si am inceput sa intalnesc din ce in ce mai des modelul pe care eu il consider corect si dupa care ma ghidez. Pentru cel in cautare de consultant, check-list-ul ar trebui sa arate in felul urmator:

  • Experienta si expertiza. Este capabil consultantul sa imi raspunda la intrebari/nelamuriri/curiozitati/temeri etc legate de liniile de finantare? Mi-a facut, gratuit!, analiza de eligibilitate a solicitantului/activitatilor/cheltuielilor si e capabil sa imi raspunda la intrebarile pe aceasta tema? Pare sa stie despre ce vorbeste? (Eventual) A mai facut proiecte similare?
  • All-in-one. Este capabil si interesat sa se ocupe de toate aspectele care tin de consultanta (de la intocmirea dosarului la contractare si ulterior la implementare)? Este uneori dificil sa preiei un proiect in implementare facut de altcineva, fapt pentru care unele firme refuza acest lucru, asa ca recomand sa mergeti cu acelasi consultant da capo al fine.
  • Success-fee. Musai sa lucreze pe success-fee: s-a aprobat proiectul, iti meriti banii, altfel nu. Evident, aici sunt cateva exceptii si paranteze (ex: sunt cazuri in care neaprobarea nu poate fi imputata consultantului sau cazuri in care pe parcurs beneficiarul renunta la proiect), toate tratabile in termeni contractuali si de bun-simt, in mare ideea fiind ca riscul trebuie sa si-l asume si consultantul. Si pentru ca duratele de aprobare sunt mari (au fost si de 2 ani) si pentru ca nu toti consultantii sunt milionari excentrici, exista si o exceptie – un comision mic, platit pentru redactarea documentatiei si acoperirea cheltuielilor de pregatire a proiectului, platibil anterior depunerii sau la momentul ei. Acest comision de redactare poate fi sau nu deductibil din success-fee-ul proiectului.
    In cifre, lucrurile ar trebui sa arate cam asa (pentru un proiect, sa zicem, de 100.000 eur): aprox. 1000 – 1500 eur taxa de redactare, platibila in prima faza (nerambursabila, in cazul nefericit al neaprobarii proiectului; practic, aceasta este suma “riscata” de beneficiar). 4-6% success fee, platibili in momentul aprobarii proiectului spre finantare, din care eu scad de obicei suma primita pentru redactare. Undeva tot pe la 5-6% cheltuielile de implementare (managementul proiectului). Totalul nu ar trebui sa depaseasca 10%. Toate procentele se reduc pe masura ce marimea proiectului creste (la proiecte de peste 500.000 eur, de exemplu, consultanta pentru obtinerea finantarii ar trebui sa fie sub 2%).

Sumele reale sunt mai mici de atat – pe majoritatea programelor de finantare, cheltuielile cu consultanta sunt eligibile, beneficiarul suportand doar procentul de contributie proprie.

Concluzia mea, de practician: este un job fain, imi place. Nu ai timp sa te plictisesti si nu lasa loc la plafonare – azi inveti sa “construiesti” un pod (cu toata hora de avize aferenta), maine poate scrii un proiect pentru o ferma de struti. Responsabilitatile sunt mari, recompensele vin greu dar merita. Piata in domeniu, acum haotica, incepe sa dea semene de stabilizare si cred ca si rezultatele se vor face remarcate. In fond, despre asta ar trebui sa fie vorba – despre cum, cu totii, beneficiari-consultanti-evaluatori-etc, lasam sau nu ceva de valoare in urma.

Tags: , , , ,

 
2

A pastra

Posted by Allen on Jan 7, 2011 in ZiDeZi

A fost odata o vreme in care oamenii se iubeau mai mult. In care isi duceau dorul si isi trimiteau ganduri sa le tina de cald si de urat. Bunicii mei vin din acele vremuri.
Pe langa traditia de a sarbatori in familie orice eveniment, prilej de a aduna zeci de oameni in jurul mesei, intr-un apartament de bloc ce se umple de voie buna, bunicii mei pastreaza legatura, cu sfintenie, cu zeci de oameni ce le-au colindat sau intersectat viata. Si fac asta cu mare arta – isi folosesc an de an biletele numarate ce la ofera gratuitate pe tren, pentru a vizita te miri ce rude despre a caror existenta noi nici nu aveam habar; si-au pus si Romtelecom si RDS si au studiat care sunt cele mai avantajoase optiuni pentru a suna in America. Si fac toate astea cu o bucurie ce li se citeste pe chip si pe care o transpun in glas, oferind-o tuturor celor cu care vorbesc.
De Craciun ei scriu si primesc vederi. Desi au mobil si il folosesc, nu trimit sms (acelasi) la toata agenda. Pentru ca ei stiu sa comunice altfel. Pentru ca stiu ca anumiti oameni pe care ii intalnesti sunt un dar si stiu sa il pastreze. Si nu au nevoie de facebook pentru asta, desi folosesc conceptul, intr-o forma arhaica, de zeci de ani.

Bunicul meu este nascut in decembrie si a implinit de curand 80 de ani. Anul trecut si-a facut debutul in Internet (la cererea lui) iar acum primit cadou un webcam. De Craciun s-au conectat pe skype si au cantat colinde rudelor din America. Au incercat si au reusit sa se adapteze la tehnologie dar o folosesc pentru acelasi scop si cu aceeasi sensibilitate cu care scriu scrisorile. Mi-ar placea sa invat de la ei naturaletea si caldura cu care relationeaza cu oamenii, felul cinstit si deschis cu care ofera bunatate. Pentru mine, in materie de relatii interumane si sentimente conexe, ei sunt lectia de “a pastra”.

Multumesc, Omi! Multumesc, Mosu’!

Tags: , ,

 
2

Fonduri Europene (2) – Solicitantii

Posted by Allen on Oct 4, 2010 in Tara Fagaduintei

Revin cu inca un capitol al Povestilor din Tara Fagaduintei. Astazi – solicitantii. Desi prin documentatii ei sunt referiti drept beneficiari, prefer sa ii adresez in acest fel deoarece putini dintre cei care intra in aceasta categorie ajung sa si beneficieze de vreo finantare.

Cine sunt ei? Ei sunt “descurcaretii”. Sunt cei care “au auzit ca exista” si, in consecinta, VOR. Din pacate, nimic dincolo de aceasta conjugare a verbului “a vrea” – nu tu expertiza, nu tu resurse, nu tu plan de afaceri, (de cele mai multe ori) nu tu idei – pe astea se asteapta sa i le dai tu.

Exemplu (REAL – daca nu ma credeti puteti sa verificati linkul http://www.fonduri-structurale.ro/forum/viewtopic.php?t=1577, a treia postare):

“(…) vreau sa imi deschid si eu o afacere gen gradinita,service auto sau un fast food cu pizza la metru si mancaruri traditionale din alte tari. CE pasi am de urmat ? Sunt din Navodari sunt o femeie la 30 de ani cu 2 copii si vreau sa fac ceva pentru tara noastra dar si pentru bunastarea familiei mele….am vreo sansa sa o iau de la zero stiind ca nu am nici un ban de inceput?”

Gen gradinita, service si pizza? Dar croitorie, nu? Nici statie de compostat deseuri? Ca poate scriem ceva integrat, are mai multe sanse! :-)

Cand te confrunti cu o asemenea abordare nici nu stii daca sa razi sau sa te iei cu mainile de cap. Mai trist este ca genul acesta de atitudini apar la toate nivelurile si diversi “orientati” trantesc eoliene sau gropi de gunoi ecologice pe te miri unde, fara a avea habar cu ce se mananca. Iar problemele cauzate de lipsa expertizei se vor vedea in timp.

Un alt exemplu. Proiect depus si aprobat, pentru integrarea sociala a minoritatii bronzate. Beneficiarul, avand conexiuni intr-un sat cu minoritate majoritara, si-a propus sa le faca buletine unui numar de X adulti. Indicatori cuantificabili, proiect eligibil, rezultate care dau bine in cifre… normal ca s-a aprobat! Surpriza a venit la implementare – toti membrii “publicului tinta” aveau, bine-mersi, carti de identitate! Cum asa? Simplu – nevoie “identificata” la birou, de catre un consultant cu penita maiastra, indicatori construiti tot asa, nici o legatura cu realitatea.

Evident, exista si consultantii care sa le scrie proiectele acestor solicitanti. Si sa le ia banii. Despre ei, poate in alt episod…

Tags: , , ,

Copyright © 2017 Allen.ro All rights reserved. Theme by Laptop Geek.