Daca nu ar fi sunat ieri la noi telefonul “ca la nebuni”, cu neamuri sau prieteni din tara, ingrijorati ca “a inceput Revolutia la Brasov”, probabil ca nu as fi scris nimic pe tema asta. Avand insa si ceva nelamuriri, am zis “hop si eu” cu parerea despre “salvarea SMURDului”.
Paranteza. Incerc sa ma tin cat mai apolitic si incolor, asta pentru ca noi, de fapt, nu avem politica, nu avem politicieni, nu avem partide consecvente ideologiilor pe care le trambiteaza… avem o cloaca interesata de impartirea ciolanului. Si atat.
Despre SMURD si initiatorul proiectului, domnul Arafat, tot respectul. Intr-adevar, ar fi o catastrofa sa se desfiinteze SMURD, opinie pe care o imbratiseaza TOATA lumea (cred ca inclusiv Basescu, daca l-ar intreba cineva).
Despre serviciile medicale din Romania si (ne/sub)finantarea lor, din nou consens: intreg sistemul este falimentar, gaunos, bani furati de la contribuabili pentru niste servicii inexistente. A zis-o si Basescu.
Buuun, avem doua certitudini: SMURD – good, sistemul sanitar – bad.
Urmarind sirul epic, “intriga” s-a consumat la TV. Acum cateva zile, domnul Arafat apare intr-o emisiune avand ca subiect noul proiect al Legii Sanatatii. Dar ghici cine intra in direct, cine suna la postul TV? Presedintele! Ca doar e om si dansul (ca in alta calitate imi este greu sa imi imaginez ca ar fi putut interveni). Si uite-asa, omul Basescu si-a tot dat cu parerea referitor la lege, la SMURD, la calitatile disjuncte ale domnului Arafat, vreme de vreo 40 de minute de cvasi-monolog. Un fel de Moromete, carevasazica. Urmarea? Arafat are de ales intre SMURD (caruia, parinteste, ii tinea partea) si calitatea de sub-secretar de stat in Ministerul Sanatatii (din care “ar fi trebuit sa sprijine legea, nu sa o critice” – really? credeam ca orice lucru este perfectibil) si, predictibil, alege SMURD-ul, plecand din Minister.
Urmarea urmarii? Cativa indivizi priceputi in manipulare incep sa inunde online-ul si media cu apeluri de “salvare a SMURD”.
Sa zabovim un pic. CINE desfiinteaza SMURDul sau cine a vorbit macar despre acest lucru? Nimeni. Cel mult, poate, domnul Arafat, care a lansat o ipoteza potrivit careia concurenta (vizata de noua lege) din domeniul serviciilor medicale (si, cica, implicit, si al serviciilor medicale de urgenta) ar duce la scaderea calitatii si ar dauna proiectului SMURD.
Care au fost rezultatele povestii?
In primul, rand, o campanie de spam online inutil, cu jdemii de clickuri menite sa salveze SMURDul. Cum sa il salveze? De la ce?
Nu am vazut nici o campanie vis-a-vis de proiectul de lege a sanatatii, nici pareri despre cum sa fie imbunatatita legea. Doar gramezi de conturi facebook care sustin SMURDul.
Pasul doi – iesirea in strada. Cica flash-mob anuntat pe facebook, dar ma indoiesc ca toti pensionarii acri pe care i-am vazut la TV au dat like si join. Mai ingrijorator este ca nu am vazut macar o parere pertinenta exprimata de cei intervievati, nimic legat de contestarea unei anume portiuni de lege si imbunatatirea ei (adica exercitiul democratic la care m-as fi asteptat), doar lozinci, urlete, oameni care plang la comanda si reclama pensiile mici. Ba chiar, azi, “veniti cu noi, ca in 22″ si “jos dictatorul”. Unde e SMURD-ul si apararea lui, in toata povestea asta???
Basescu iese la TV si ii cere public lui Boc retragerea legii. Oamenii sunt insa tot in strada, ca deh, s-au incalzit sub ninsoare si le era dor de “22 decembrie reloaded”. Sa simta un pic de coeziune, de putere in mainile lor, sa simta “ca se intampla ceva”, dupa ani in care au fost batjocoriti. Sarmani neghiobi, ati ajuns o masa de manevra atat de ordinara incat nici nu mai trebuie sa intelegeti motivele pentru care sunteti trimisi in strada. Cand va intreaba cineva “de ce?” raspundeti simplu, cu “huo!”.
Ii exclud din discutie pe cei care au citit, macar pe sarite, legea, care au simtit sa protesteze la obiect, dar pe care ii intreb: CE anume cereti?
Azi, la TV, apare Crin Antonescu, sa ceara alegeri anticipate. Recunosc, din punct de vedere al ideologiei, ma declar liberal. Din lipsa de politicieni si din sinonimie, am votat cu ei pana acum. Dar stilul asta oportunist, in contextul ABSURD descris mai sus, ma scarbeste enorm. Cum, ma Crin, ma, nu tu trambitai “bunul simt” la precedentele alegeri? Acum, dupa ce te-ai colorat in (galben-)rosu, ai ajuns la nivelul la care astepti sa iasa in strada cativa pensionari si sa urle facebookul de corporatisti prost informati, ca sa tragi foloasele? De ce nu te-am auzit propunand imbunatatiri legii? Ce au alegerile parlamentare anticipate cu SMURDul? Hop si tu, nu?
PE SCURT. Un simbol, om respectabil, e pacalit de televiziune sa povesteasca in direct cosmarul visat noaptea precedenta. Un chior arogant si daunator inclusiv siesi, intamplator Presedinte, simte nevoia sa se ia la tranta cu simbolul si vorbeste singur vreo 40 de minute. Un post de televiziune (plus altele, plus online, plus bagatori de seama, agarici, manipulatori) rastalmacesc totul tragand balanta popularitatii in sensul in care ii intereseaza – ca doar e an electoral, nu? O lege de care Romania avea nevoie ca de aer (si care, tot “datorita” anului electoral, ajunsese, in sfarsit pe tapet) este pusa in dezbatere publica si apoi, cand oamenii ies in strada cerand (vezi, Doamne) modificarea ei, Basescu si Boc se sperie si o retrag din dezbatere (SUNTETI TOTI NEBUNI? Nu despre asta era vorba, sa o dezbatem, sa o modificam???). Oamenii sunt in continuare in strada si, evident, nu stiu de ce. Macar ninge ca in povesti…
Intrebarile mele:
1. pentru ce manifestati, oameni buni? ce anume cereti, concret, care sunt articolele de lege pe care le vreti modificate si in ce fel?
2. oare cum se simte domnul Arafat acum? Eu m-as simti foarte trist si folosit – pe de o parte, cineva mi-a luat imaginea si a scos niste amarati in strada, pe frigul asta, fara sa inteleaga de ce. Oamnii aia striga acum ce le trece prin cap si ma sustin pe mine, Arafat… pentru ce? Iar legea sanatatii si reformarea sistemului (NU neaparat cel de urgenta), de care aveam cu totii nevoie, s-a dus pe copca. Daca as fi Arafat, m-as simti responsabil sa ies din nou pe post si sa explic pe intelesul tuturor despre ce e vorba si sa multumesc pentru sustinere.
3. alooo, aia din strada? Voi sunteti cei cu simt civic, care veti merge la vot la alegeri? Si eu care ma plangeam de taranii din Cucuieti, care inca il cauta pe Iliescu pe buletinele de vot…
4. Basescule? Mai candidezi, dupa gafa asta? Pe bune, economia aia pe care o vizezi prin comasarea alegerilor poate fi mai mare daca te retragi, frumos, in stilul predecesorului geolog.
5. Macar am mai validat un om cu credibilitate, Arafat, de care aproape ca ne-am batut joc cu atata sustinere (similar, oarecum, cu Klaus Johannis in urma cu 4 ani). Cine il pune prim-ministru? Haideti, ca poate va votez!
6. Cand o sa scoatem Miorita, fatalismul si comentariile invatate pe de rost din manualele scolare? Cand vom incuraja, in schimb, fundamentarea si argumentarea opiniilor? Cand vom introduce “dezbaterea” si “oratoria” ca discipline obligatorii in scoli? Cand vom renunta la un sistem de invatamant bazat pe memorare si reproducere mecanica a parerilor altora si vom incuraja creativitatea si gandirea? Poate atunci vom avea un viitor mai bun si mai putin circ absurd. Si mai putine creiere albe manipulate, care sa voteze pentru noi.
De cand am inceput parteneriatul cu Mircea, care a venit cu experienta sa de 10 ani in SUA si prin alte tari, in management si vanzari, subiectele de discutie au atins de multe ori cultura organizationala si leadershipul.
Mult din ce s-a scris in acest domeniu provine de peste ocean. Americanii au o adevarata cultura a leadershipului, stiu sa isi aleaga si sa isi promoveze modelele. Cauta in permanenta lideri, le cresc si cosmetizeaza povestile, intr-o adevarata industrie a inspirationalului.
Romania pare sa aiba un vid al modelelor de succes. Nu stiu daca are legatura cu lehamitea generala si cu starea de “nimic nu merge, nimic nu e bine” pe care o percepi cand te invarti printre oameni (nu credeti? Stati la o coada sau circulati cu autobuzul), stare partial justificata in perspectiva celor 20 si de ani de exercitii complicate de “democratie”, nu stiu nici daca exista conspiratii menite sa ne demoleze psihic. Stiu doar ca pana acum 1-2 ani nici nu exista ideea de “inspirational speaker” si ca modelele de succes cele mai prezente pe tv erau un cioban agresiv, interlop, megaloman si incult, ajuns, conjunctural si ilicit, milionar si un pitic pedofil ajuns la middle-age crisis.
Lucrurile par sa se schimbe. Brandurile romanesti solide au inceput sa comunice, cateva propun modele de lideri ce se doresc a fi inspirationale. Imbucurator, studentul de azi are o alternativa la depresia cauzata de parintii nemilionari si se imagineaza antreprenor de succes ca Ghenea. Mai mult, poate sa il si intalneasca pe acesta pe la diverse conferinte si simpozioane, multe dintre ele dedicate chiar studentilor. Excelent.
Suntem intr-o epoca in care inspiratia in business este noul El Dorado. Il vindem pana la suprasaturare pe Steve Jobs, fie-i tarana usoara. Totusi, cred ca scartaie ceva in mitul managerului vrajitor, care a venit si pac-pac a schimbat companii in marete povesti de succes. Care, eventual, s-au prabusit dupa exit-ul magicianului.
Avem nevoie de modele care sa ne inspire. Avem nevoie sa fim inspirati. Nu cred insa in succesul masurat printr-un “exit” senzational si printr-o vanzare a businessului. Prea suna a mercenariat si a hit&run. Cred mai degraba in pasiune, tradusa in viziune pe termen lung. Cred in “built to last” mai mult decat in baloane de sapun vandute la suprapret.
Am fost recent la un eveniment de inspirational speaking organizat la Brasov – 11even. A fost fain. (Bravo, Oana!!!)
Dintre toti cei care au vorbit, multi avand discursul marii revelatii care i-a lovit la un moment dat, am remarcat doua persoane aparent simple – profesorul Vasile Oltean si Gelu Dumitru (owner TESS). Amandoi au avut in comun modestia si pasiunea in discursul lor. Voi continua sa ma refer doar la Gelu Dumitru, intrucat discutia este una despre business.
Gelu nu este un mare orator, lucru pe care il stie si care i-a indus o usoara jena/timiditate in atitudine. Si-a recunoscut minusurile, complimentand antevorbitorii. Ce mi-a placut insa la el a fost dragostea cu care a vorbit despre propriul business, autoironia cu care a prezentat momentele in care brustele schimbari din mediul economic aproape ca l-au scos de pe piata, indarjirea cu care a continuat proiectele incepute. Fara sa foloseasca “inspirat” in discurs, doar “munca”, “echipa”, “noroc”, “seriozitate”. Aparent nimic inspirational, insa esenta unui business solid si de succes.
Jim Collins a identificat intr-un studiu ce a durat peste 10 ani de zile ca modelele de excelenta in business au printre factorii esentiali un management modest si hotarat, focusat pe viziune. Pe larg, poate intr-un alt post. Multi dintre cei intervievati in acel studiu au pus succesul pe baza norocului. Nu inspiratie, nu mega personalitati care au tras firme dupa ei, doar noroc. Noroc, tradus de mine prin modestie si focus pe business, nu pe ego.
E bine sa avem modele care sa ne inspire. Inspiratia este foarte importanta, de aceea e bine ca il promovam pe Jobs. Dar avem nevoie si de Gelu, pentru cand suntem gata sa ne suflecam manecile si sa trecem la treaba.
Nu sunt Schwarzenegger, dar de cate ori m-a purtat vreun gand la blogul personal, niciodata cu adevarat activ si totalmente lasat in paragina in ultima vreme, replica starnita in minte a fost cea a Terminatorului – “I’ll be back!”, adica voi reveni… candva…
Ultimul an si jumatate, de cand am devenit lup singuratic (”pe cont propriu”, “antreprenor” fiind concepte sinonime), nu am mai scris nu din cauza ca nu mi s-au mai intamplat lucruri semnificative, dimpotriva, mi s-au intamplat cele mai multe, ci pentru ca este greu sa focusezi, sa sintetizezi si sa sumarizezi din centrul luptei.
Asadar… Am iubit, am muncit, m-am jucat. Am intalnit oameni noi, frumosi si interesanti. Am cimentat prietenii cu acei oameni care simti ca ti-au fost trimisi.
Pisicile sunt bine, 4 la numar. Ariciul a plecat, sa-si caute norocul. Testoasele hiberneaza, autoingropate prin gradina.
Din perspectiva business, m-am imbogatit cu un partener care ma completeaza de minune si am extins serviciile de consultanta si spre cultura organizationala, cu implicatii in vanzari si marketing.
Cam atat, in mare. Voi reveni cu detalii. Si mi-ai lipsit, blogule!
Pana aici, toate bune. Se aloca 50 mil euro pentru apel si se stabilesc limite pe proiect de 2,5 mil euro pentru orase, judete (…) si 1,5 mil euro pentru comune. Adica vreo 20-30 de proiecte. Daca ne uitam un pic mai in detaliu si vedem ca pentru un punctaj bun trebuie sa ai minim 10 km de piste, rezulta un total multumitor ca punct de debut pentru astfel de initiative. Problema este cu punerea in practica. Sa explic de ce…
In ultimele 18 luni am colaborat (pe parte de consultanta/proiectare) in doua proiecte care vizeaza dezvoltarea infrastructurii pentru biciclisti. Este vorba de proiecte mari si “cu cap”, care sper sa fie duse la bun sfarsit in anul urmator, nicidecum exemplele negative tip Bucuresti (piste care trec prin stalpi, fragmente discontinue etc) de care este plin Internetul. Ambele proiecte in mediu urban din Romania, cu specific diferit dar probleme comune: trafic intens (chiar supra-aglomerat), strazi inguste, benzi de circulatie dimensionate la limita, trotuare inguste si/sau discontinue, probleme de proprietate pe alocuri (nu toate zonele pretabile pentru piste sunt pe domeniul public). Ambele proiecte vizeaza finantarea prin fonduri structurale disponibile la acel moment (in speta, POR axa 1).
Care sunt punctele care fac GREU implementabil (uneori imposibil) un astfel de proiect:
Latimea actuala a strazilor, a benzilor de circulatie si a trotuarelor. Indiferent ca vorbim de Transilvania, Moldova sau Muntenia, orasele mari se confrunta cu probleme de trafic, in special in zona centrala. Daca in Ardeal, in majoritatea cazurilor, stradutele inguste si arhitectura istorica nu lasa loc de prea multe optiuni, in orasele “moderne” spatiul suplimentar este deja sufocat de locuri de parcare. Solutii punctuale (la nivel de strada/artera) se mai gasesc, insa dificultatea consta in a realiza o retea coerenta, care sa acopere principalele rute si zone de interes din oras
Strategia de dezvoltare urbanistica si de management al traficului. Sunt convins ca nici o primarie mare nu va accepta din prima solutii precum desfiintarea locurilor de parcare, desfiintarea unor benzi de circulatie sau inchiderea unor artere importante si transformarea lor in pietonale+piste. Chiar daca exista argumente ce pot fi aduse in favoarea unor astfel de masuri, sa crezi ca vei face educatie “verde” si ciclista maselor-care-merg-cu-automobilul-inclusiv-pentru-a-si-lua-tigari-de-la-coltul-blocului mi se pare naiv. Cred ca lucrurile ar putea sa evolueze in aceasta directie, insa treptat – pe masura ce numarul biciclistilor capata proportii si vocile lor se fac din ce in ce mai auzite… “pe bune”.
STAS-urile invechite. Este o problema semnalata de multa vreme de asociatiile de profil (batesaua.ro, Clubul de Cicloturism Napoca etc.), insa standardele in vigoare sunt tot de pe vremea lu’ bunicu’ – necesita actualizare si o flexibilitate mai mare in alegerea solutiilor pentru probleme particulare.
Ghidurile solicitantului si cheltuielile eligibile. Orice “cap luminat” scriitor de ghiduri este evident ca nu si-a pus problema tehnica a realizarii de piste – a stat in birou si a scris, fara sa se gandeasca macar la cateva dintre problemele descrise mai sus. Concret, sa faci o retea formata exclusiv din piste (asa cum sunt ele definite de STAS-uri si de ghiduri) este imposibil. Detaliez la punctul urmator ce lipseste.
Ignorarea unor solutii moderne, complementare pistelor. Prezente cu succes in alte parti de lume, sustinute de studii si statistici, solutiile “Cycle-friendly infrastructure” (Bicycle boulevard, Shared lanes, Bicycle-friendly measures) ofera flexibilitatea de care avem nevoie in realitatea oraselor noastre. Astfel, pe langa mult-trambitatele “piste”, ar trebui sa ne gandim si la “trasee optimizate/recomandate circulatiei biciclistilor”. Aceste trasee ar putea fi strazi paralele cu arterele principale, cu valori de trafic reduse, cu limitari de viteza impuse (semnalizare, limitatoare fizice etc), zone rezidentiale etc. Pe o strada mai putin circulata, care are 5 m latime, este imposibil sa delimitez o pista; pot, insa, sa impun limitare de viteza la 30 km/h si sa o declar ca fiind folosibila “la comun”, ca traseu sigur pentru biciclisti. Si solutiile “ignorate” nu se opresc aici.
Cred ca in demersul initiat de AFM lipsesc mai multe elemente care ar asigura succesul. Cred ca o colaborare stransa cu societatea civila (in special cu ONG-urile cu activitate in domeniu) ar fi foarte utila. Si mai cred ca o deschidere din partea tuturor, spre solutii pretabile acestui inceput, este obligatorie. Fiind implicat direct, am observat rigiditate atat din partea autoritatilor (in privinta masurilor restrictive asupra traficului si parcarilor) cat si din partea societatii civile (in privinta unor solicitari exagerate pentru gradul de dezvoltare actual – ex: inchiderea unor artere, desfiintarea parcarilor). Rezultatul pana acum – mult zgomot, putine piste “adevarate”. Sa vedem ce va urma…
2011 continua linia trasate de 2010 in privinta lansarilor masive de apeluri pentru proiecte pe liniile de finantare care inca dispun de fonduri. Nimic surprinzator, dat fiind ca pana in 2013 ar trebui sa se finalizeze contractarea pe toate sumele alocate, precum si o buna parte din decontari.
PNDR (Programul National de Dezvoltare Rurala) este, in aceasta perioada, unul dintre programele cele mai active in lansarea de apeluri. Bucurie si zarva mare atat printre potentialii beneficiari (agricultori, fermieri etc) cat si in randul consultantilor.
Experienta mea pe PNDR a fost una restransa la masura 125 – modernizarea exploatatiilor agricole si forestiere – si adaugand la ea impresiile personale dupa studierea ghidurilor de finantare aferente altor masuri a rezultat o parere buna, de program solid, construit pe baza studiilor si a experientei acumulate in urma apelurilor anterioare. Dintre toate liniile de finantare, dosarele pe PNDR sunt printre cele mai sofisticate – multe conditii, multe documente, multe criterii de punctaj, multe constrangeri ce au legatura cu realitatea implementarii unor astfel de proiecte.
Cam atat cu partea pozitiva.
S-a anuntat un apel pe masura 141 – sprijinirea fermelor agricole de semi-subzistenta. Foarte frumos, mai ales ca si cunosc potentiali beneficiari. Sumele sunt mici, proiectele sunt destul de laborioase, dar nu sunt de lepadat. Bomba a picat insa in urma cu aproximativ o saptamana: MADR si APDRP (organismele care fac managementul acestor fonduri) au decis sa ofere consultanta gratuita fermierilor pentru accesarea acestor fonduri. Si nu oricum: prin atribuirea a sapte contracte catre doua firme din Bucuresti (ROMAIR Consulting si RGIC Consultanta), pentru un total de 12.5 milioane de euro!!!
Nu vreau sa ma leg de licitatia in sine si de cele doua firme (cine vrea, sa sape pe Google). Ce mi se pare aiurea este intregul pricipiu: pe o piata efervescenta a consultantei tu, ca stat, vii si cheltui 12.5 milioane din bani europeni si nationali ca sa inchizi o felie mare si sa o dai catre doi rechini. Nu conteaza ca proiectele care vor fi depuse sunt multe si mici (asta e problema mea de consultant, daca renteaza sa le scriu sau nu), conteaza strict gestul. Acela de a-mi lua mie, consultant, painea de la gura. Total neconcurential, adica monopolist.
Pe langa aspectul acesta, discutabila este si oportunitatea unei astfel de decizii. In anunt se mentioneaza ca sunt vizati 50.000 de fermieri din toata tara. Apelul urmeaza sa fie lansat in iulie. Firmele beneficiare ale celor 7 contracte sunt ambele in Bucuresti. Cati dintre cei 50.000 de potentiali beneficiari credeti ca vor ajunge sa traga pe bune foloase din aceasta “consultanta gratuita”? Si in cazul apoteotic in care ar da buluc toti cei 50.000 de Morometi, cu personalul, in Bucuresti, pentru a apela la serviciile gratuite, cam cati consultanti ii vor astepta si le vor scrie proiectele de finantare? Nu mai vorbesc de calitatea proiectelor si a planurilor de afaceri (care nu pot fi altfel decat trase “la xerox”) si de cum se va face diferentierea in cazul in care cererea va excede disponibilul.
Dincolo de toate astea, ma ia groaza daca ma gandesc ca astfel de practici ar putea fi replicate si pe alte programe. Ar insemna moartea antreprenoriatului in piata de consultanta si constrangerea firmelor mici sa subscrie la mamutii din domeniu. Si, totodata, fonduri uriase de dat la calup catre cine merita.
Mare valva – statul ofera facilitati si un ajutor de pana in 10000 eur pentru tinerii care vor sa deschida afaceri sub forma de microintreprinderi nou infiintate. Pana aici toate bune, presa entuziasmata si habarnista, guvern minunat!
Daca ne uitam pe normele de aplicare si pe ghidul solicitantului incep sa apara umbrele:
- programul se adreseaza tinerilor pana in 35 de ani, care NU au mai avut o afacere (asociat sau administrator) pana acum. Care-i baiul? Care spirit antreprenorial sta sa asteapta pana la 35 de ani sa se manifeste? Probabil ca o fi util programul asta pentru acei putini tineri cu idei, proaspat absolventi de facultate – norocul lor – sau pentru alti cativa avizi dupa siguranta care au lucrat prin firme pana le-au crescut aripile si acum se simt pregatiti sa ia haturile in maini, insa cei care au avut idei si zvacul de antreprenor cred ca deja s-au luat la tranta cu birocratia si si-au pornit afacerile si fara banii de la stat. Pe ei de ce nu ii avem in vedere? Mai ales ca multi si-au probat deja competenta.
- evaluarea se face exclusiv ONLINE. Adica ai o grila, un algoritm simplu si explicit, asa incat stii ce sa scrii ca sa iei punctaj maxim. Nu conteaza ce vrei sa faci, daca ai studiat sau nu piata, care sunt avantajele competitive etc… nu conteaza nimic, cata vreme te misti repede, ai jumatate din banii de cofinantare, faci afacerea de PRODUCTIE, in mediul RURAL si angajezi MINIM 4 oameni. Restul? Probabil vor muri cu speranta, ca la cum e facut programul nu prea ii vad cu sanse la obtinerea de fonduri (ierarhizarea se face in functie de punctaj si apoi conteaza data depunerii; NICI O EVALUARE REALA A PLANULUI DE AFACERI)
- (aproape) toti cei care m-au solicitat pana acum au avut abordarea “vreau bani” si nu “am o idee”. Se pare ca romanului ii vin ideile in functie de oportunitati si nu in functie de competente si analize elaborate. In aceste conditii ma indoiesc de rezultatele pozitive pe care ar trebui sa le produca programul proaspat lansat.
Am trecut azi pe la Registrul Comertului. Functionari agitati si nervosi plus o gramada de lume pe la cozi. Intr-un colt un domn de la tara care evident nu se incadra in profilul eligibil (avea peste 35 de ani). Auzise ca se dau bani si vroia sa ii faca fiului o firma. Fiul (”antreprenorul”) – absent. Mi s-a facut mila de acest alergator dupa Fata Morgana – fara pregatire sau experienta in lupta cu birocratia, statea umil fara sa fie bagat in seama de cineva, la un alt ghiseu decat cel normal, in vreme ce altii i se bagau ostentativ si continuu in fata. Este suficient de relevanta imaginea?
Ceva din toata agitatia imi spune ca fondurile vor ajunge tot “la cine trebuie” (a se citi copii de parinti cu afaceri, care pot sustine cofiinantarea si au parghiile pentru a se misca rapid) sau se vor pierde. Faptul ca in cateva zile de la lansare s-au inregistrat 700 de SRL-D-uri pare sa confirme prima varianta. Pacat ca obiectivele programului sunt orientate pe cantitate (numar de firme nou infiintate) si nu spre rezultate calitative, neexistand o evaluare in acest sens a planului de afaceri. Pacat.
Intr-o tara debusolata, care dispune (doar) teoretic de actuala transa de fonduri europene incepand din 2007, dar care a catadicsit sa isi aprobe cadrul operational si sa il faca functional doar prin 2008, care a ajuns in 2010 sa finalizeze procesul de evaluare al unor proiecte depuse in 2008 si care abia acum trambiteaza cheltuirea vestitelor fonduri drept “prioritate nationala”, pe scurt – intr-o lume usor aberanta si haotica, nici piata de consultanta in domeniu nu avea cum sa fie mai breaza.
Mi-am inceput aventura in Tara Fagaduintei intr-o vreme in care putini vorbeau despre fonduri (si acestia doar in soapta), totul era invaluit in mister iar consultantii erau niste fapturi ce traiau intr-un univers paralel, greu accesibil. La acea vreme conduceam un departament de software si eram interesat sa aflu mai multe despre aceste oportunitati de finantare (atat pentru noi cat si pentru potentiali parteneri sau clienti). La intrebarile puse in stanga si in dreapta raspunsurile erau confuze: “stiu pe cineva, dar este foarte greu de ajuns la el… plus ca nu e ieftin si trebuie sa ii dai o parte din bani la negru”. Dupa cateva luni lipsite de rezultat, am tras concluzia ca trebuie sa ne descurcam singuri si m-am pus pe invatat. De atunci si pana acum am trecut prin: cereri de finantare, studii de fezabilitate (da, atat pentru constructii cat si pentru soft), analize peste analize cost-beneficiu, planuri de afaceri, planuri de marketing, devize, proiecte tehnice si cate si mai cate. Am lucrat in proiecte pe POR, PODCA, POSCCE, PNDR, Transfrontalier, atat ca angajat cat si ca freelancer sau ca proprietar de business. Intamplare sau nu, pana la aceasta ora nu am avut nici un proiect care sa nu fi fost aprobat – numarul celor aprobate se apropie de doua cifre, restul aflandu-se (din motive independente de mine) inca in evaluare. Si ma opresc aici cu reclama mascata.
Cele mai comice situatii cu care m-am confruntat la inceput apareau odata cu intrebarea: “dar ai pe cineva… acolo?”. Mult timp asta a fost mentalitatea inclusiv in randul aplicantilor, intretinuta aritificial de… (si uite cum am ajuns la prima categorie de consultanti de care trebuie sa va feriti):
1. Consultantii-caracatita. Sunt cei care nu doar cunosc sistemul, dar sunt infiltrati adanc in el. Au tentaculele intinse pretutindeni si fiecare tentacul tine cate o maneta capabila sa “faca lucrurile sa mearga”. Suna fantezist? Desigur! Putem sa ii verificam? Nu prea. Si sincer, dupa ce am vazut ca proiectele se aproba si fara ei, nici ca mi-a pasat daca indruga baliverne sau chiar au vreo influenta asupra intregului proces. Oricum, la stressul pe care il indura evaluatorii si la rata lor de improspatare versus numarul celor care se lauda ca “stiu pe cineva” tind sa cred ca majoritatea bluff-eaza. Dincolo de reusita sau nu, acest gen de consultanti se remarca printr-un lucru: onorarii foarte mari, luate in avans, de multe ori “la negru”. Justificarea pe care o dau pentru aceste cerinte este ca trebuie hranite toate tentaculele, inainte de aprobare. Evident, in conditiile descrise, sumele sunt neeligibile in cadrul proiectului (imi place sa cred ca v-ati prins deja de asta)
…sa continuam enumerarea:
2. Consultantii-pescar. Incep direct cu un exemplu: ma suna in urma cu doi ani un domn cu accent puternic maghiar – “blabla, suntem de la Centrul de Elaborare Proiecte Unionale (CEPU) din Tg Mures, dorim sa va ajutam sa accesati fonduri… blabla”. Dupa mai multe intrebari la obiect, lucurile stateau in felul urmator: clientii care “muscau” plateau 10-20-30 de milioane pe an pentru a fi introdusi intr-o baza si a li se trimite mailuri cu oportunitati de finantare. Atat. Aaaa, consultanta? Aia vine peste, dupa. Asta da business! Au reusit (am gasit pe net dovezi despre asta) sa stranga o avere frumusica, vanzand informatii care sunt free si disponibile pe Internet. Si asemeni lor mai sunt multi altii
3. Consultantii-”premium”. Sunt fie prea mari si de succes, fie bluff-eaza, fie lipsiti de etica si rupti de realitate. Sunt cei care percep onorariu, procentual sau fix, in suma mare si inainte de aprobarea proiectului. Pentru ei treaba e simpla: vrei sa iti scriu proiectul? Te costa atat – unde atat am auzit ca poate sa fie chiar si 10% din valoarea in euro a unei sume cu 6 cifre. Ce e anormal in aceasta abordare? Ca, practic, ei in calitate de consultanti nu isi asuma (financiar vorbind) riscul unui eventual esec. Indiferent de rata de succes, de numele firmei si de experienta, riscul este normal sa fie impartit, cu atat mai mult cu cat un eventual esec depinde in mare masura (si) de efortul si calitatea consultantului. Era sa uit: unii cer bani si pentru analiza preliminara – sa iti spuna daca proiectul are sau nu oportunitati de finantare pe diverse axe, daca solicitantul e eligibil etc. Bleah!
4. Consultantii-ogar. Sunt slabi pentru ca alearga mult dupa hrana putina sau deloc. Ti-ar spune orice, numai sa roada si ei un os. De obicei, “orice”-ul asta inseamna ca iti vand in vorbe mai mult decat contractual, speculand usoara dezorientare a clientului. Concret, pe doi lei spun ca iti rezolva totul. Dar din cei doi lei unul sa il ia inainte, unul este “success-fee” (principiu corect, de altfel). De “success-fee” rezolva ei si partea de implementare (managementul de proiect), bonus. Ca sa iti dai seama ca pretul este de dumping si ca, de fapt, vei face cam singur tot ce tine de implementare este de ajuns sa raportezi suma ramasa pentru implementare la durata proiectului si sa te gandesti ce efort lunar poate sa acopere din partea consultantului… nemaivorbind de responsabilitatile aferente.
Nu exista padure fara uscaturi. La categoria asta ii includ pe cei patru pomeniti mai sus. Si totusi, exista speranta si am inceput sa intalnesc din ce in ce mai des modelul pe care eu il consider corect si dupa care ma ghidez. Pentru cel in cautare de consultant, check-list-ul ar trebui sa arate in felul urmator:
Experienta si expertiza. Este capabil consultantul sa imi raspunda la intrebari/nelamuriri/curiozitati/temeri etc legate de liniile de finantare? Mi-a facut, gratuit!, analiza de eligibilitate a solicitantului/activitatilor/cheltuielilor si e capabil sa imi raspunda la intrebarile pe aceasta tema? Pare sa stie despre ce vorbeste? (Eventual) A mai facut proiecte similare?
All-in-one. Este capabil si interesat sa se ocupe de toate aspectele care tin de consultanta (de la intocmirea dosarului la contractare si ulterior la implementare)? Este uneori dificil sa preiei un proiect in implementare facut de altcineva, fapt pentru care unele firme refuza acest lucru, asa ca recomand sa mergeti cu acelasi consultant da capo al fine.
Success-fee. Musai sa lucreze pe success-fee: s-a aprobat proiectul, iti meriti banii, altfel nu. Evident, aici sunt cateva exceptii si paranteze (ex: sunt cazuri in care neaprobarea nu poate fi imputata consultantului sau cazuri in care pe parcurs beneficiarul renunta la proiect), toate tratabile in termeni contractuali si de bun-simt, in mare ideea fiind ca riscul trebuie sa si-l asume si consultantul. Si pentru ca duratele de aprobare sunt mari (au fost si de 2 ani) si pentru ca nu toti consultantii sunt milionari excentrici, exista si o exceptie – un comision mic, platit pentru redactarea documentatiei si acoperirea cheltuielilor de pregatire a proiectului, platibil anterior depunerii sau la momentul ei. Acest comision de redactare poate fi sau nu deductibil din success-fee-ul proiectului.
In cifre, lucrurile ar trebui sa arate cam asa (pentru un proiect, sa zicem, de 100.000 eur): aprox. 1000 – 1500 eur taxa de redactare, platibila in prima faza (nerambursabila, in cazul nefericit al neaprobarii proiectului; practic, aceasta este suma “riscata” de beneficiar). 4-6% success fee, platibili in momentul aprobarii proiectului spre finantare, din care eu scad de obicei suma primita pentru redactare. Undeva tot pe la 5-6% cheltuielile de implementare (managementul proiectului). Totalul nu ar trebui sa depaseasca 10%. Toate procentele se reduc pe masura ce marimea proiectului creste (la proiecte de peste 500.000 eur, de exemplu, consultanta pentru obtinerea finantarii ar trebui sa fie sub 2%).
Sumele reale sunt mai mici de atat – pe majoritatea programelor de finantare, cheltuielile cu consultanta sunt eligibile, beneficiarul suportand doar procentul de contributie proprie.
Concluzia mea, de practician: este un job fain, imi place. Nu ai timp sa te plictisesti si nu lasa loc la plafonare – azi inveti sa “construiesti” un pod (cu toata hora de avize aferenta), maine poate scrii un proiect pentru o ferma de struti. Responsabilitatile sunt mari, recompensele vin greu dar merita. Piata in domeniu, acum haotica, incepe sa dea semene de stabilizare si cred ca si rezultatele se vor face remarcate. In fond, despre asta ar trebui sa fie vorba – despre cum, cu totii, beneficiari-consultanti-evaluatori-etc, lasam sau nu ceva de valoare in urma.
A fost odata o vreme in care oamenii se iubeau mai mult. In care isi duceau dorul si isi trimiteau ganduri sa le tina de cald si de urat. Bunicii mei vin din acele vremuri.
Pe langa traditia de a sarbatori in familie orice eveniment, prilej de a aduna zeci de oameni in jurul mesei, intr-un apartament de bloc ce se umple de voie buna, bunicii mei pastreaza legatura, cu sfintenie, cu zeci de oameni ce le-au colindat sau intersectat viata. Si fac asta cu mare arta – isi folosesc an de an biletele numarate ce la ofera gratuitate pe tren, pentru a vizita te miri ce rude despre a caror existenta noi nici nu aveam habar; si-au pus si Romtelecom si RDS si au studiat care sunt cele mai avantajoase optiuni pentru a suna in America. Si fac toate astea cu o bucurie ce li se citeste pe chip si pe care o transpun in glas, oferind-o tuturor celor cu care vorbesc.
De Craciun ei scriu si primesc vederi. Desi au mobil si il folosesc, nu trimit sms (acelasi) la toata agenda. Pentru ca ei stiu sa comunice altfel. Pentru ca stiu ca anumiti oameni pe care ii intalnesti sunt un dar si stiu sa il pastreze. Si nu au nevoie de facebook pentru asta, desi folosesc conceptul, intr-o forma arhaica, de zeci de ani.
Bunicul meu este nascut in decembrie si a implinit de curand 80 de ani. Anul trecut si-a facut debutul in Internet (la cererea lui) iar acum primit cadou un webcam. De Craciun s-au conectat pe skype si au cantat colinde rudelor din America. Au incercat si au reusit sa se adapteze la tehnologie dar o folosesc pentru acelasi scop si cu aceeasi sensibilitate cu care scriu scrisorile. Mi-ar placea sa invat de la ei naturaletea si caldura cu care relationeaza cu oamenii, felul cinstit si deschis cu care ofera bunatate. Pentru mine, in materie de relatii interumane si sentimente conexe, ei sunt lectia de “a pastra”.
Revin cu inca un capitol al Povestilor din Tara Fagaduintei. Astazi – solicitantii. Desi prin documentatii ei sunt referiti drept beneficiari, prefer sa ii adresez in acest fel deoarece putini dintre cei care intra in aceasta categorie ajung sa si beneficieze de vreo finantare.
Cine sunt ei? Ei sunt “descurcaretii”. Sunt cei care “au auzit ca exista” si, in consecinta, VOR. Din pacate, nimic dincolo de aceasta conjugare a verbului “a vrea” – nu tu expertiza, nu tu resurse, nu tu plan de afaceri, (de cele mai multe ori) nu tu idei – pe astea se asteapta sa i le dai tu.
“(…) vreau sa imi deschid si eu o afacere gen gradinita,service auto sau un fast food cu pizza la metru si mancaruri traditionale din alte tari. CE pasi am de urmat ? Sunt din Navodari sunt o femeie la 30 de ani cu 2 copii si vreau sa fac ceva pentru tara noastra dar si pentru bunastarea familiei mele….am vreo sansa sa o iau de la zero stiind ca nu am nici un ban de inceput?”
Gen gradinita, service si pizza? Dar croitorie, nu? Nici statie de compostat deseuri? Ca poate scriem ceva integrat, are mai multe sanse!
Cand te confrunti cu o asemenea abordare nici nu stii daca sa razi sau sa te iei cu mainile de cap. Mai trist este ca genul acesta de atitudini apar la toate nivelurile si diversi “orientati” trantesc eoliene sau gropi de gunoi ecologice pe te miri unde, fara a avea habar cu ce se mananca. Iar problemele cauzate de lipsa expertizei se vor vedea in timp.
Un alt exemplu. Proiect depus si aprobat, pentru integrarea sociala a minoritatii bronzate. Beneficiarul, avand conexiuni intr-un sat cu minoritate majoritara, si-a propus sa le faca buletine unui numar de X adulti. Indicatori cuantificabili, proiect eligibil, rezultate care dau bine in cifre… normal ca s-a aprobat! Surpriza a venit la implementare – toti membrii “publicului tinta” aveau, bine-mersi, carti de identitate! Cum asa? Simplu – nevoie “identificata” la birou, de catre un consultant cu penita maiastra, indicatori construiti tot asa, nici o legatura cu realitatea.
Evident, exista si consultantii care sa le scrie proiectele acestor solicitanti. Si sa le ia banii. Despre ei, poate in alt episod…
(Am decis sa incep un foileton cu povesti din Taramul Fagaduintei aka Tara-in-care-toti-alearga-dupa-Fonduri-Europene, spatiu semi-alegoric in care imi petrec buna parte din zile de vreun an incoace, luptandu-ma cu balaurii si imblanzind zmeii cu sabia de consultant)
De ceva vreme, dar mai ales de cand cu trambitata criza, lumea vorbeste tot mai mult de fondurile europene. Fie ca legam de ele sperantele in salvarea economiei noastre, fie ca le privim cu ochi indoielnici ca pe o fata morgana, cu totii am auzit macar despre existenta lor.
Anul 2010 a adus din partea guvernantilor decizii controversate si multa agitatie. Incercand sa contracareze impactul negativ, mesajele menite sa dea sperante de mai bine s-au axat pe o idee principala: atragerea de fonduri. Prioritate nationala, gura de oxigen, motorul redresarii si al dezvoltarii ulterioare, alfa si omega, panaceu universal – totul urmeaza a se rezolva cu fonduri de la Uniune. Insusi Boc a trambitat in repetate randuri acest mesaj.
Acum, sa vedem cum arata lucrurile in practica, in privinta “prioritatii”.
In 2008, spre final, s-a deschis un apel de proiecte pentru companii (IMMuri), pentru dezvoltare de e-commerce. Am un prieten care a depus un proiect. Se estima ca prin martie-aprilie va veni raspunsul evaluarii. Pauza. Lunga pauza. In acest context, orice companie cu nevoi “pe bune” si ancorata in realitate (si nu in Taramul Fagaduintei) renunta neoficial sa mai astepte si cu cat “arde” mai tare cu atat mai repede isi rezolva investitia din resurse proprii…
… dar Surpriza! Cand nici nu te (mai) astepti, adica prin martie 2010, vine scrisorica – proiectul depus, de bun ce a fost si de reale si stringente ce sunt nevoile prezentate, s-a aprobat spre finantare! Adica la aproape un an si jumatate de la depunere! Buuun, tras aer in piept, dat de baut la prieteni, regandit “cum facem, ca s-a schimbat contextul, intre timp a cam si aparut online e-commerce-ul care urmeaza a fi realizat”… etc. Si mai trec doua luni – nici un semn de la Autoritatea de Management, care trebuia sa cheme beneficiarul la semnarea contractului. Intr-o buna zi de mai (2010) prietenul meu, mai nerabdator din fire, isi ia inima in incisivi si da un telefon “la Minister”.
Prietenul: “S-a aprobat?”
Ministerul: “Da, s-a aprobat”
P: “Si ce urmeaza?”
M: “Urmeaza sa va chemam la semnarea contractului”
P: “… cand?”
M: “Nu va putem spune o data certa”
(…) schimb de replici, scormonit dupa detalii in capul interlocutorului de la Minister, pana cand se pune degetul pe cauza (…)
M: “Sincer sa fiu, de ceva vreme avem o problema – nu mai avem tonner la imprimanta si fondurile ne sunt blocate (cu criza), iar fara tonner nu putem sa listam contractele”
P: “Si daca venim noi la dumneavoastra, cu imprimanta noastra, putem rezolva semnarea contractului in zilele urmatoare?”
M: “Desigur”
Stiu, halucinant. Nu, nu era la misto, interlocutorul parea vadit jenat de situatie (cel putin asa garanteaza amicul, om respectabil de altfel). Asa-i cu prioritatile nationale si cu blocajele la nivel de middle-management. De cealalta problema (evaluatorii si existenta lor total paralela cu timpul terestru) vom mai rade si cu alte ocazii…
Fiind mai tot timpul pe drumuri in ultima vreme, am constatat ca imi plac berzele si ma binedispune cand le descopar, in zbor sau cocotate pe cate un stalp de telegraf. Tara Barsei abunda de sate ospitaliere pentru inaripatele cu picioare si pliscuri lungi si le-am salutat in numar mare si in zona Tg. Mures.
Pietre ude. Ploaie. Aer rece. Noroi ce scrasneste intre dinti. Noroi in ochi, noroi pe haine, noroi pretutindeni. Bolovani topaitori. Siroaie pe drum, siroaie pe obraji, siroaie pe tot corpul. Viteza. Scrasnet ocazional de frane. Salamandre. Flori de soc. Frig. Frumos. Verde.
Nu, nu am primit un Logan. Am primit insa o surpriza ca in filme (sau, deh, ca in reclame) – o gasca de prieteni, un complot imens, un “all-star-game” in sala de la Saguna si un tort gigant. Si zeci de telefoane/mesaje/urari, ca niciodata. Nici nu stiam ca pot fi atat de popular si ca am atatia prieteni.
Din cauza gandurilor care imi zumzaie toata saptamana prin cap si care intotdeauna se amplifica odata cu apropierea de weekend, noi am ajuns sa numim cele doua zile magice “minivacanta”. Sunt sfinte.
A venit verdele, urmeaza vara. Ne luam portiile de natura si de deconectare – este ca un “reset” saptamanal, pentru care trec, de fapt, celelalte 5 zile.
Pentru cei in pana de idei sau care nu inteleg conceptul, recomandam:
(descoperire intamplatoare, melodie frumoasa, asemanare izbitoare cu duminicile trecute)
Nu-mi place LinkedIn. Mi se pare lame, inutil de complicat in anumite zone, inutil pur si simplu in altele. Dovada ca nu il inteleg si nici nu imi bat capul cu asta. I’m not a career guy, anyway.
Am primit in ultima vreme invitatii de “connect with” de la diversi colegi (btw… la ce sa ne conectam? Stim unde lucram fiecare, de comunicat nu prea comunicam prin viu grai, daramite asa…). Le-am cam ignorat pana s-au adunat cat de un snop de acceptat in 30 de secunde.
Revenirea pe LinkedIn mi-a oferit insa doua surprize haioase. Exista o rubrica “Viewers of this profile also viewed…” si din curiozitate am descoperit urmatoarea “vecina”:
Asadar, “stau” la 2 omuleti de Hillary. Punte biumana intre locatarul din Schei si fosta viitoare locatara de la Casa Alba. Mai ziceti ceva…
… dar cand ma uit mai bine…
Pesemne de la Barac(k)a la Coliba(n) distanta e infima si caile-s batute. Traiane, daca vrei sa-ti aranjez o intalnire, da-mi un bip.
Imi amintesc, oarecum vag, de statul la cozi din copilarie. Si mi se pare ca in 20 de ani am regresat ca grad de civilizatie. Cultura cozii si a imbulzelii se pare, insa, ca nu va disparea prea curand – e bine pazita de babele cu drujba.
Gandul zilei: Cand un miliard de oameni iti spun ca esti separatist, nu ai de ales decat sa accepti acest lucru.
(vis-a-vis de atitudinea Chinei, care condamna intalnirea dintre presedintele american si Dalai Lama, pe care chinezii il considera “un separatist periculos”)
Edit Miklos, in proba de Coborare la Olimpiada de la Vancouver 2010 (foto: 2010 (c) Tudor Carstea)
A inceput Olimpiada de Iarna. Asta se traduce prin furnici in burta din patru in patru ani.
Am crescut cu cupe pe dulap si diplome cat sa tapetezi un perete intreg. Toate, ale bunicului participant la trei Jocuri in Alb. Poate asa se explica magnetismul pe care probele de schi alpin de la Olimpiada il exercita asupra mea.
Azi m-am asezat cuminte in fata televizorului – a fost seara cursei de DH feminine. Romania, reprezentata de Edit Miklos – singura schioare care se ambitioneaza sa arate ca tara noastra exista in schiul mondial. Dupa un debut de sezon cu probleme, dar cu puncte adunate in Cupa Mondiala, Edit este “visul frumos” al Romaniei la aceasta Olimpiada, in probele alpine.
M-am uitat cu emotie crescanda la toate concurentele. M-a enervat Eurosportul pentru pauzele publicitare dese (mai ales dupa ce a trecut Lindsay Vonn). Capac mi-a pus insa TVR2 – postul national a preferat sa ne lase cu ochii in luna cu doar cateva schioare inainte de Edit. Nu mai spun nimic de comentariul ageamiu, in special din partea vocii feminine. Inca il regret pe Radu Savin (fost la Eurosport), dupa mine cel mai bun comentator de schi de limba romana.
Asadar, cu nervii intinsi la maxim si noduri in gat am intrat pe net, in cautare de vesti si feed live. Situatia se prezenta bine: partie dura, abandonuri multe, cele care au plecat dupa Vonn ori au ajuns cu intarzieri mari, ori au abandonat. O cursa buna pentru Edit, la sub 3 secunde diferenta de Vonn, insemna cel mai bun rezultat din istorie pentru Romania – un top10 de care niciodata nu am fost aproape. Iar Edit e bataioasa, poate sa vina sub +3.00. Mi-am si dat pronosticul: fie se rupe, fie face cursa vietii.
Feed-ul live da informatiile complete – timpi intermediari, viteza atinsa. Secundele curg greu, ma simt ca si cand as fi eu la start si revad mental virajele care ma asteapta. Imi imaginez figura lui Edit – concentrata, determinata… GO! La primul intermediar – +0.51 (!!) Excelent! Mai bine decat precedentele 5 schioare (timp de locul 2, in cazul improbabil in care s-ar conserva pana la final)! Al doilea timp: +1.00 (!!) – hai, Edit!!! Diferenta de “bronz”, dar, cel mai important – timp care arata ca “se bate”, ca merge la limita.
(am vazut mai toate Olimpiadele de dupa ‘90. Am incurajat de fiecare data romanii, oarecum detasat insa, asa cum i-am perceput si pe ei de fiecare data. La televizor pareau “in reluare”. Da, avem lipsuri. Da, nu avem bani si nici conditii. Totusi, sa te bati cu africani sau alti exotici si sa iesi constant muuult la coada clasamentului… e un pic hilar. La fel cum hilar a fost in urma cu cativa ani sa luam un loc in jur de 20 la fete, la slalom, aproape mergand in plug si venind la o mansa de slalom la peste 12 secunde in spatele castigatoarei. Pe scurt: sportivii nostri au mers “la siguranta”, doar ca sa termine – e si asta o intrare in “istorie”, intr-una mai mica si cu iz personal ca deh, performanta nu e pentru oricine)
Al treilea timp: +2.39 (!!). E timp de top10 si suntem la jumatatea cursei. Toti timpii intermediari de pana acum ai lui Edit sunt mai buni decat ai lui Stacey Cook, locul 11 in acest moment!!!
… ah! Verdictul a venit taios, curmand brusc visul: DNF. A cazut. Caseta de comentarii incepe sa se umple de tipat – “ouch!”, “oh, my God!”. Sunt cei care vad transmisia live prin tarile lor si mai ne dau si noua cate o veste. Cica e cea mai urata cazatura de pana acum, in concurs – si asta inseamna ceva, in conditiile in care am vazut cateva plonjoane dure de tot. Trec 5, trec 10, trec 15 minute. Cursa e oprita si singurul lucru pe care il mai aflu este ca Edit s-a accidentat destul de serios si se asteapta venirea elicopterului. Doamne ajuta sa fie sanatoasa!
Multumesc, Edit, pentru visul din seara asta! Jumatate de cursa reprezinta mai mult decat am trait in 20 de ani de Olimpiade. Si stiu sigur ca lucrurile nu se vor opri aici. Mult succes! HAI, EDIT!!!
Updates:
Update 19.02 – Edit are intindere de ligamente la genunchiul drept. Va sta aproximativ 2 luni, ratand finalul de sezon. Putea fi mai rau. Multa sanatate, Edit si o revenire pe cai mari!
Update 18.02, 01:37 – Tudor transmite din Canada (multumim, Tudor!) – Edit si Floro asteapta RMN-ul (se pare ca e coada, dupa ziua de azi). S-ar putea sa fie o problema la ligamente.
Update 18.02, 00:53 – Sorin Anghel transmite vesti sumbre de la fata locului. Sper sa nu se confirme banuielile…
Update 18.02, 00:41 – Fotografii de la fata locului, postate de sport.ro. Pare mai serioasa problema decat se comenta pe Internet.
Update, 4:07 p.m. ET: “Edith Miklos of Romania is on a stretcher at the side of the course – she was able to move her arms – and will be taken off the mountain after crashing. Until that happens, the competition is being delayed with nine racers still to start. Eight of the 35 who did start did not finish. (usatoday.com)”
Dupa accidentul lui Edit, reprezentanta gazdelor, Georgia Simmerling, a renuntat sa mai ia startul, acuzand gradul de dificultate al traseului in conditiile numarului redus de antrenamente pre-concurs (anulate/afecatate de starea meteo). Si Georgia este acasa, stie partia…
Zilele trecute am ajuns pret de cateva ore si o discutie pe la fosta “Cantina a Partidului”, transformata intre timp in bistro. La o masa alaturata, un fost, actual sau viitor senator le preda lectii de viata unor domni care il ascultau ca pe Moise. Am prins urmatoarele crampeie:
“,,,Daca gresesti, sa nu recunosti.
Daca recunosti, sa nu scrii.
Daca scrii, sa nu semnezi.
Daca semnezi, sa nu te mai plangi!”
Probabil ca asa se preda lectia despre Responsabilitate la Stefan Gheorghiu, pe vremuri. Halal, Virtute!
Revin cu inca un capitol al Povestilor din Tara Fagaduintei. Astazi – solicitantii. Desi prin documentatii ei sunt referiti drept beneficiari, prefer sa ii adresez in acest fel deoarece putini dintre cei care intra in aceasta categorie ajung sa si beneficieze de vreo finantare.
(Am decis sa incep un foileton cu povesti din Taramul Fagaduintei aka Tara-in-care-toti-alearga-dupa-Fonduri-Europene, spatiu semi-alegoric in care imi petrec buna parte din zile de vreun an incoace, luptandu-ma cu balaurii si imblanzind zmeii cu sabia de consultant)
