1

4? 5!

Posted by Allen on Jul 29, 2009 in Ferma Animalelor, ZiDeZi

Veşti noi din Împărăţie – continuăm numărătoarea.

Capitolul I

Povestea debutează clasic – eram prin curte când îmi călcă hotarul arătarea de mai sus. Cu atitudine princiară şi tupeu ieşit din comun, a intrat în hol şi a început să hăpăie mâncarea distinşilor domni Ţîlă şi Komoku. Vizita a fost scurtă – trebuind să plec, la întoarcere dispăruse, motiv să îl suspectez pe Ţila şi a lui burtă veşnic umflată, în care şi-ar putea găsi adăpost şi o întreagă familie de orci.

Capitolul II

(după vreo două zile…) Stăteam în sufragerie, cu uşile deschise întru libertatea neamului felin. Aud mârâit de Komoku în preajmă şi când mă uit – surpriză! “Peticita” revenise, dar nu singură – îl adusese şi pe Prinţul Consort. Continuarea a fost naturală: împrietenire rapidă cu vechii locatari, atribuirea de identitate – Akira pentru “peticita” şi Atari pentru “ţigan”, scene duioase cu cuplul A&A care nu poate să doarmă decât îmbrăţişat, cu el sugând-reflex şi ea plină de toleranţă şi de instincte materne… I-a văzut şi John-veterinarul, care şi-a făcut cruce (de fiecare dată am mers la el cu altă pisică) şi apoi i-a vaccinat. Ulterior, toată populaţia felină a fost împroprietărită cu suprafaţa curţii, Palatul devenind neîncăpător.

Tags: , ,

 
3

Blog sau facultate?

Posted by Allen on Jul 18, 2009 in DePeNet

Foto: dl. Ioan Hanganu, decalicenţiat Sursa: Click!

Mi-am tot pus în ultima vreme problema cum să fac să scriu mai des aici. Să îmi fac program zilnic (ex: ora 18 e oră “de blog”) nu prea merge, că nu suntem la uzină. La concluzii nu am ajuns, am făcut însă o constatare: a ţine un blog necesită mult timp şi implicare. Pentru unii cred că are aspect de full-time job sau pur şi simplu le vin ideile frumos ordonate şi gata de înşirat pe tastatură. În cazul meu nu funcţionează aşa. Întâi ideea îmi dă târcoale şi mă uit bine la ea. O întorc pe toate părţile, îi fac analizele (hemoleucogramă included) şi dacă are noroc ajunge într-o formă de draft, în care cele mai multe mor. Blog subdezvoltat – rata mortalităţii mare. Tot acest ciclu de viaţă poate să dureze ore, raportat la timpul unei săptămâni.

Văd astăzi o ştire şi mă crucesc. Mă mai crucesc o dată citind comentarii şi păreri categorice de genul “tu… care probabil ai terminat o facultate de fiare… nu ai capacitatea intelectuală să înţelegi specializările astea… deci marş de aici”. Găsesc explicaţia lucrurilor pe care nu le înţeleg în vina de a fi fost politehnist. Poate că de-aia nu pricep cum de noi aveam 36 de ore pe săptămâna (explicaţie pentru cei “care au capacitatea intelectuală să înţeleagă specializările astea”: adică peste 7 ore pe zi, raportate la zilele lucrătoare, sau peste 5 ore, raportate la o săptămâna întreagă) doar pentru a acumula informaţii (cursuri, laboratoare, seminarii), neincluzând aici timpul necesar fixării/aplicării acestora (teme, studiu). Chiar şi “fericiţii” de la ASE aveau vreo 18-20 de ore pe săptămâna în orarul de la facultate.

Nu am nimic cu domnul Hanganu – admir oamenii care, mânaţi de un fior interior, schimbă şi revoluţionează ceva, chiar dacă doar în viaţa proprie. Este exemplară pornirea de a învăţa, de a acumula, de a te perfecţiona, cu atât mai mult cu cât ea este vie şi la “varsta a treia”. Problema mea este cu aşa-zisele universităţi, o adevărată bătaie de joc la adresa învăţământului românesc. Cum adică bă domnule rector de la Spiru Haret, unii sunt proşti şi îşi strică ochii prin cămine (pentru note de 9 precum ale domnului Hanganu, un student la Automatică şi Calculatoare trebuie să lucreze ZILNIC echivalentul unei norme şi jumătate de muncă) şi alţii iau diplomă citind în pauza de masă? Domnul Hanganu poate să citească, să înveţe, să participe şi să câştige la “Vrei să fii miliardar?” şi noi să îl admirăm. Întrebarea pentru bă domnule rector este însă: “CE anume certifica suita de 10 diplome pe care le-aţi emis?” Pentru mine, certifică doar falimentul unui sistem educaţional cândva de renume în toată lumea. Domnul Hanganu nu are nici o vină, dumnealui este doar un student care a respectat regulile jocului. Mă aştept că Ministrul Educaţiei să îi dea o medalie, supranumele “Wikipedia” şi să îl treacă pe lista de 15.000 de specialişti ai lui Stolojan – după diplome, face cât 1000.

Concluzie.

În 2006 domnul Hanganu studia simultan la 10 facultăţi. Din declaraţia dumnealui, timpul alocat studiului este de 10 ore pe zi. Rezultă în medie o oră pe zi, pentru fiecare materie. Să mai scriu pe blog sau să fac, mai bine, vreo 2-3 facultăţi?

 
1

“Va acuz”

Posted by Allen on Jul 9, 2009 in DePeNet, ZiDeZi

Cu foarte putine exceptii, nu citesc bloguri. Cu toate ca am blog, nu “dau din coate” in “blogosfera”. Totusi, accidental, imi ajung prin preajma analizorului vizual articole si atitudini blogate apartinand unor persoane (mai mult sau mai putin) celebre.

Astazi am primit un astfel de articol, semnat Serban Huidu, de la bunul prieten si partener “intru munte si frumos”, pe numele sau Vali Penes. L-am citit si m-a apucat greata – cauze mixte, detaliez. Inainte insa, linkul: http://www.serbanhuidu.ro/2009/va-acuz-de-m-am-saturat-de-romania/

Huidu

Huidu mi-a placut la inceput. A fost un pionier al misto-ului pertinent si al amendarii penibilului mediatizat. M-a amuzat de fiecare data cand, accidental (eu nefiind un consumator frecvent de emisiuni TV), am urmarit “Cronica carcotasilor”. Dar, ca orice “hit”, atat emisiunea cat si imaginea prezentatorilor, treptat, s-a prafuit si a inceput sa intre in declin. Poate ca a contribuit la acest fapt si ascensiunea concurentei – cuplul “Buzdugan&Morar” (aparut initial in varianta radio, transpusi ulterior in diverse forme si pe TV) sau Mircea Badea (cu luarile sale nocturne de pozitie, pe subiecte similare, dar intr-o alta atitudine/abordare).

Pe Huidu l-am vazut apoi, in cateva ocazii, “live”. Mi s-a parut plin de el, de umorul si de amorul propriu. Dar poate doar mi s-a parut…

Acum il regasesc revoltat si “satul de Romania”. Chiar asa, Serbane? Te-ai saturat? Pesemne ca asta va duce automat la o reorientare profesionala, de vreme ce painea (alba) pe care ai mancat-o in toti acesti ani ti-a fost livrata (indirect) tocmai de catre cei catre care intinzi acum degetul si de care acum esti satul. Atitudinea aceasta de revolta si lehamite parca nu te caracterizeaza, nu merge cu misto-ul cu care ne-ai obisnuit. Lasa-i-o lui Badea, ca si-a inregistrat-o la OSIM, sau Raduleascai, pretext folosit la momentul potrivit si tu exploateaza in continuare defectele si mizeria din jur asa cum stii mai bine – crescand artificial ratingul cu dansatoare de pupitru si etalandu-ti talentele de vedeta in orice ocazie. De propus, oricum nu propui nimic.

Romania

Si totusi… insiruirea de motive este pertinenta – le stim cu totii, ne fac rau (/scarba/dezgust/dorinta de a pleca) tuturor posesorilor de materie cenusie si creier mai putin neted… si de bun simt. Suntem o clasa (aparent minoritara, daca e sa ne uitam la audientele TV si la rezultatele electorale) frustrata, tacuta, mereu nemultumita – asemanatoare, prin prisma atitudinii, mosnegilor care bombane sau vocifereaza prin autobuze dar care tac chitic de cate ori vad cate un tigan furand din geanta persoanei de langa. Asa suntem, nu stim sa ne impunem, nu stim sa luptam, ne ascundem cu neputinta noastra si mai vociferam in baie sau pe la colturi.

(pauza – bancul cu Iepurasul) Cica era duminica. Zi de meci. Finala campionatului in padure, toti microbistii freamata. Iepurasul se trezeste de dimineata, isi pune tricoul echipei favorite pe sub geaca de blugi si pleaca la Bufetul din Poienita sa se aprovizioneze cu bere pentru meci. Cand ajunge – coada de 1 km! “Vaai, ce ma fac? Ia sa incerc, micut cum sunt, sa ma furisez in fata”. Isi da urechile pe spate, se strecoara in fata Elefantului cand aude din spate vocea Ursului: “Ba, Iepurasule! Ce cauti tu in fata?”. Umilit si cu coada intre picioare trece la coada. Intr-un tarziu ii vine randul, isi ia berile, merge acasa, se aseaza cu halba in fotoliu si da drumul la televizor – meciul tocmai se termina, echipa favorita pierduse. Ramane fara glas in fotoliu, bea bere dupa bere, cu privirea pierduta. Vine noaptea, iepurasul termina ultima bere – tot in fotoliu, cu privirea in acelasi punct si una dintre urechi pleostita. Casca, se ridica cu greu, se indreapta spre pat, in drum intalneste cu privirea oglinda. Ridica privirea, ia o postura dreapta si zice: “cum adica, ba Ursule, ce caut eu in fata?” (/pauza)

Cam asa si cu noi.

Nu stiu daca una dintre e cauze este asta, insa imi amintesc de jocurile din copilarie, in particular de “Singur pe singur”. Era o varianta a jocului “Victorie” (fotbal la o singura poarta/un singur portar, in rest jucatori sau echipe care incearca sa ii dea gol) pentru cazul in care se adunau mai mult de 3 jucatori, mult mai gustata decat varianta pe echipe. Cam asa vad Romania la ora actuala. Am crescut si suntem intr-un joc “Singur pe singur”, in care pe (aproape) nimeni nu intereseaza daca “da la gioale” sau face hent, cata vreme nu vede arbitrul si golul este validat.

“Aproape”

Am folosit termenul acesta pentru ca am observat si persoane demne de respect, persoane care nu se complac, persoane care schimba ceva. Marius Tuca este unul dintre ei. Fost “milionar din miez de noapte”, omul chiar pune umarul. Se foloseste de armele pe care orice formator de opinie le are si face ceva, fie ca este vorba de mediatizari puternice si de fatada (campania cu “…citeste!”) sau de initiative proprii, discrete (eforturile de a promova schiul). Chapeaux, domnule Tuca!

In categoria asta intra toti “ciudatii” care se opresc la culoarea galbena a semaforului in loc sa accelereze sau stau in coloana in loc sa depaseasca pe linia de tramvai, “fraierii” care mai spun “multumesc” dupa ce sunt serviti la magazin, “desuetii” care folosesc batista si normele de igiena in general, “carnatii” care stau la coada fara a se baga in fata, “retarzii” care cedeaza locul sau prioritatea altora mai in nevoie sau mai grabiti, toti acei oameni care refuza sa speculeze defectele lumii in care traim, pastrandu-si verticalitatea si educatia. Respectand si promovand valori. O fi “singur pe singur” si o fi simplu sa te folosesti de defecte pentru a obtine avantaje, dar in propria lume regulile si le dicteaza fiecare. Stiu ca nu pot salva lumea (am renuntat la asta, pe la 23 de ani), dar imi pot salva lumea mea. Si, poate, a celor din imediata apropiere.

Tags: ,

 
0

Legendele Toamnei… (0)

Posted by Allen on Jul 5, 2009 in Adventure Racing

Spuneam într-un post trecut că se apropie Gyilkosto Adventure. Odată cu el revin şi amintirile de anul trecut, din toamna fierbinte a celor două concursuri de Adventure Racing în decurs de 7 zile. Aşa mi-a venit ideea poveştilor din prezentul serial – “Legendele Toamnei”

Prolog

După 6 sezoane de “coechipierat”, participarea alături de Dan părea de la sine înţeleasă. Cu atât mai mult cu cât în 2007 câştigaserăm împreună atât la Lacul Roşu (Gyilkosto Adventure) cât şi Eco-Explora. Cu vreo zece zile înainte de start însă Dan mi-a întors “bucuria” pe care i-o făcusem sezonul precedent, când la un antrenament premergător XVenture Race Bulgaria m-am ales cu un ligament fisurat la genunchi şi am devenit cameraman şi asistent. Anul acesta umărul lui a cedat la Dorna (prea) Xtrem, aşa încât “pe ultima sută de metri”, 100% Nomad style, componenţa echipei s-a stabilit telefonic – Elöd urma să mi se alăture.
Pe Elöd îl cunoşteam de mai mulţi ani, component al Neuzer Racing Team, echipă de top din Sf. Gheorghe, câştigători ai Gyilkosto Adventure în 2006 şi vice-campioni la Carpathian Adventure în acelaşi an. Profitând de problemele echipei lor în 2008, devenise deja NoMad cu jumătate de normă, la Carpathian Adventure, locul 4 în echipă cu Dan, Cornel şi Hajni.

Foto: Elöd

Seria peripeţiilor din acea vară nebună a fost întregită de accidentul pe care l-am avut la sfârşitul lui iulie (un şofer cu reflexe proaste mi-a făcut Skoda acordeon), drept pentru care toamna am condus Băbătia – Dacia 1300 din dotare, purtând supranumele “Ferrari-ul Alb”, o plăcere de condus când te grăbeşti.
Plecarea spre Gheorghieni a fost, că de obicei, mult întârziată, ajungând în tabără de bază (Pensiunea Napsugar) după încheierea şedinţei tehnice, pe întuneric. Am fost întâmpinaţi de bunul prieten Atterhorn, directorul competiţiei, care ne-a făcut un sumar al traseului şi al regulamentului. Am descărcat tonele de echipament (coechipier nou/obiceiuri noi, fiecare dintre noi îşi luase precauţii şi extra-stuff, pentru a-i împrumuta la nevoie celuilalt), ne-am luat camera în primire şi am început discuţiile, strategia şi împachetatul pentru cursă. Am închis ochii târziu după oră 12 (1? 2?), în condiţiile în care startul era programat la 7 dimineaţa.

(va urma)

Tags: ,

 
2

Imparatul mustelor. Si Dogville

Posted by Allen on Jul 2, 2009 in Uncategorized

Ai văzut Dogville? Ţi-a plăcut? În cazul meu, dacă la prima întrebare răspunsul e clar, la a două mi-e greu să definesc gustul.

(Paranteză: filmele, cărţile şi uneori oamenii îmi provoacă în primul rând “gusturi” – mi-e uneori dificil să transcriu gusturile acestea în forme comunicabile altora, de parcă percepţia o am în prima fază în papile şi prin intensitate amorţeşte raţiunea sau pur şi simplu mă face să nu mai apelez la categorii precum “bun”/”rău”/”frumos”/”urât”/” îmi place”/”nu îmi place”. Aşa se face că mă trezesc în faţă unor experienţe – filme, cărţi, oameni… aţi prins ideea – a căror “degustare” se întinde până în post-digestie, lucru care mă face să rămân mut, cu senzaţiile în mine, fără să pot transmite/comunica prea multe pe respectivul subiect. Dogville e un exemplu, dar să închid mai întâi paranteza)

Dogville e un film bun – indiscutabil (adică eu nu am dubii). Starea provocată la final a fost însă una de furie şi m-a surprins, oarecum. Nu furia data de un film prost, “tras de păr”, cu situaţii lipsite de credibilitate. Furia rară a unui film credibil, furia pe care o relevă în tine nişte realităţi arătate fără fard sau perdele. Desigur, de discutat câtă realitate încape într-un film, cum percepe şi interpretează fiecare… etc. Pentru mine însă experienţa Dogville a rezonat în mod direct cu percepţii personale asupra lumii şi asupra realităţii, lucruri care văzute pe ecran m-au făcut să urlu în gând “da, chiar aşa e!” şi… m-au înfuriat.

Mi-e greu să numesc “plăcere” gustul acesta, fie şi doar de dragul DEX-ului, unde plăcerea şi furia descrisă mai sus nu prea au nimic în comun (poate doar un sâmbure de “patima”). Recomand Dogville, e un film bun, îl consider autentic şi inovator, imaginea (cadrele) punctând în plus la impresia generală.

La fel şi cu “Imparatul mustelor”. M-a lăsat cu “da, chiar aşa e!” şi cu furia neputinţei de a schimbă ceva. Fără a intră în detalii (din respect pentru cei care vor ciţi cartea), metafora copiilor rămăşi singuri pe o insulă pustie vorbeşte despre umanitate şi despre dezumanizare, despre social şi despre instincte, despre “fiara” ce se ascunde în fiecare dintre noi.

Disponibilă pentru împrumut.

 
1

Padurea, dimineata

Posted by Allen on Jul 1, 2009 in Adventure Racing, ZiDeZi

Încerc să îmi definesc un obicei (până să ajungă tradiţie mai e…): să merg în fiecare dimineaţă care mă prinde în Braşov, cu bicicleta, până în Poiană. Cu bunul prieten Dan (Dănel, pour les connaisseurs), încrâncenaţi la urcare şi puşi pe taclale la coborât. (notă: cu riscul de a-l supăra, îl voi referi drept Dănel de acum încolo, pentru a se face distincţie între el şi celălalt Dan, coechipierul – eu am voie, voi nu, pentru voi va rămâne Dan).

… dar nu despre încrâncenări şi nici despre morfologia prietenilor vroiam să vă vorbesc, ci despre altceva. Despre pădure.

La ora 7-7:30 pădurea este liniştită şi calmă. De obicei (cu trimitere la “obiceiul” referit mai sus) inundată de soare şi de ciripituri. Astăzi însă, în trendul unor zilelor ploioase, ne-a întâmpinat cu un aer umed şi foarte tare – bogăţie de miresme, ne-a scufundat parcă în infuzia unui ceai cumpărat de la Plafar. Chiar şi pedalatul a beneficiat de miraculoase-i efecte curative, cât despre “mood” şi tonus, efectul a fost similar unui dopaj. Semne vizibile: tricoul preferat, purtat la birou.

Recomand, celor ce îşi permit practici similare, pentru restul prescriu o ceaşcă de vise cu ceai de eucalipt (de la Celmar).

PS. Închei cu o laudă adusă lui Dănel. Dacă eu pot să găsesc o motivaţie pentru mişcare (foarte) matinală (se apropie Gyilkosto Adventure, avem de respectat un blazon), el nu are năzuinţe competiţionale şi nici nu îl constrânge vreun program fix de muncă, deci presupun că face toate astea doar de amorul artei şi de dragul meu. Mulţumesc, prietene!

Tags: ,

Copyright © 2017 Allen.ro All rights reserved. Theme by Laptop Geek.