4

Despre “umilinţă” şi despre “a pierde”

Posted by Allen on Apr 26, 2014 in ZiDeZi

La orice vârstă şi de orice sport te-ai apuca, începutul presupune să pierzi. De multe ori. Fie “umilitor” – la diferenţe mari, fie frustrant – “la mustaţă”, de fiecare dată rămâi cu aceleaşi sentimente: de neputinţă, de singurătate, de “lasă, data viitoare”.

A pierde este absolut normal. Există chiar o zicală – “drumul spre glorie trece prin umilinţă”. Este un pas care căleşte şi care triază – cei care îşi imaginează că drumul este scurt sau facil vor da bir cu fugiţii după primele înfrângeri. Voi rămâne doar acei care: 1. Iubesc sportul, indiferent de rezultat, 2. Înţeleg că drumul este lung şi că merită parcurs.

Am învăţat aceste lecţii prin multe sporturi pe care le-am practicat. Au fost multe cazuri în care, la rândul meu, am renunţat, aşa cum au fost şi câteva în care mi-a plăcut drumul şi în care am ajuns până unde am visat.

La 30 de ani m-am apucat de curling, împreună cu mai mulţi prieteni, majoritatea apropiaţi ca vârstă. Pentru câţiva dintre cei care nu au învăţat lecţia anterior, în alte sporturi, impactul a fost brutal. Când eşti junior treci mai uşor peste înfrângeri, poate pentru că joaca (şi nu rezultatul) este în prim-plan, poate şi pentru că ego-ul este microscopic. Când eşti adult însă, cu statut şi carieră, cu un mediu care te urmăreşte şi te judecă, percepi mai abrupt lucrurile şi atunci apare termenul “umilinţă” în vocabularul sportiv.

De unde până unde “umilinţă”? Paranteză: deşi în DEX definiţia dată termenului este de “sentiment de inferioritate” (notă neutră), în vocabularul uzual acesta este folosit cu sensul negativ de “înjosire”. Paranteză închisă.
Nu văd absolut nimic înjositor în a pierde, chiar şi la o diferenţa clară de scor. Competiţia este o oglindă, la modul ideal ea reflectă exact locul în care te găseşti pe o scară a performanţei, existând, e drept, şi excepţii (să le zicem “ghinioane”). De ce să fie înjositor să te uiţi în oglindă? Poate doar dacă aşteptările sau percepţia asupra realităţii sunt deformate – fie proprie, fie a celor care privesc împreună cu tine (a spectatorilor). Dacă ar fi să fac o comparaţie, m-aş gândi la părintele solicitat să rezolve problema de matematică pe care i-o arată copilul său – este înjositor că nu ştie încă tablă înmulţirii, prin prisma căreia problema ar deveni banală? Nu este, pur şi simplu nu a ajuns ÎNCĂ la acel nivel, iar problema are frumuseţea ei (şi cu siguranţă şi dificultatea ei deosebită), în contextul dat.

Performanţa este asemeni unui copil – trebuie să înveţi să o creşti şi trebuie să ai răbdare cu ea. Tot asemeni unui copil, poate să se frustreze sau să se demotiveze. Adevăraţii antrenori şi performeri ştiu toţi asta – noi, românii-spectatori, mai puţin, mai ales că este un aspect care ţine de cultură sportivă, de a înţelege ce înseamnă să ajungi în vârf, lucruri care, într-o ţară în care Daciada a murit de o generaţie, în care sportul se face cu scutiri şi în care tinerii au început să sufere de obezitate de la vârste fragede, sunt utopie. Nu e de mirare că atitudinea spectatorilor migrează dinspre “suporter” spre “critic” – suntem aproape mereu dezamăgiţi de sportivii noştri (şi asta foarte uşor), avem aşteptări supradimensionate, sfârşind prin a ne întoarce, dezgustaţi, spatele. Ne purtăm precum un părinte dezamăgit de propriul copil, a cărui singură vină este că nu e precoce (cum, vezi Doamne, ar trebui să aibă imprimat în gene). Sau care este precoce, dar nu “suficient” (raportat la gustul privitorului).

Dacă suprapunem atitudinea celor “de acasă” peste contextul reprezentat de subfinanţarea sportului şi lipsa infrastructurii, ajungem la adevărată “umilinţă” pe care trebuie să o suporte sportivii. E greu să fii singur, să te antrenezi “prin parcuri” şi să participi din banii proprii, din zilele tale de concediu, strângând din dinţi şi din buzunar, pentru că apoi presa şi “cei de acasă” să îţi judece aspru performanţele. Mulţi se blazează rapid, mulţumindu-se cu titluri naţionale şi renunţând să “tragă” pentru a progresa în plan sportiv – o alegere uneori de înţeles. Alţii, pleacă spre ţări în care primesc cel mai important lucru de care au nevoie – respectul. Puţini rămân şi strâng din dinţi şi continuă. Exemple sunt suficiente, din fiecare categorie, cu atât mai mult în sporturile de iarnă practicate în România – care suferă de o lipsa cronică, seculară, de performanţă şi medalii.

În curling nu e cu mult diferit. La băieţi avem o echipa care a reuşit, în termen scurt, să strângă admiraţia şi respectul celor “de afară”, în doar 3 ani reuşind să ia argintul în Grupa C europeană, să se califice şi să rămână în grupa B (lucru pentru care alţii investesc şi se antrenează de ani buni de zile). În ţară – mai multe comentarii ironice sau critice decât aplauze. La fete “umilinţa” a fost, până acum, factor de demotivare, multe dintre cele care au încercat sportul renunţând după primele competiţii.

Avem, acum, prima generaţie de juniori care s-au apucat de curling. Lor le spun doar să aibă răbdare, să se bucure de fiecare piatră jucată şi să urmărească, încet-încet, cum acestea încep să devină din ce în ce mai ascultătoare. Să aibă înţelepciunea necesară pentru a înţelege că foarte puţini dintre cei din jur ştiu ce înseamnă să faci sport şi că trebuie să îi considere pe aceştia (părinţi, colegi, chibiţi care le urează/cer “să veniţi cu aur acasă”) drept copii lipsiţi de răbdare, dornici să primească prăjitură “aici şi acum”. Să înţeleagă că drumul spre performanţă este lung dar continuu ascendent (nicidecum cu o pantă bruscă şi care te-ar lasă fără suflare) şi că trebuie să treacă vreo câţiva ani de paşi mărunţi până la medalii.

Celor “de acasă” le spun că susţinerea lor este esenţială – cel puţin în zilele când plecăm spre competiţii, acel “hai România!” dă sens tuturor orelor de antrenamente, tuturor sarificiilor. Frumos ar fi să nu scadă că număr şi să se reducă la tăcere după prima înfrângere. A fi suporter înseamnă a privi, împreună cu sportivii, în acea oglindă şi a accepta realitatea. Şi a vedea mereu partea plină a paharului. Pentru că totul are un început şi pentru că vreo câţiva oameni îşi sacrifică din timp, bani şi suflet (… pentru ei, de acord, dar şi…) pentru a reprezenta, cât pot de bine, România. Iar drumul asta lung către medalii are poveştile lui, pe care, că suporter, le poţi afla dacă rămâi aproape şi care sunt tot o recompensă, chiar dacă nu una de metal preţios.

Acestea fiind spuse… Hai România!

PS. Am scris aceste rânduri din Scoţia, unde participăm la Mondialele de Dublu-Mixt. Vi le dedic tuturor celor care, de acasă, aţi suspinat pentru noi, aţi simţit gustul amar după 2-14 cu Cehia (nimeni alta decât medaliata cu bronz de la mondialele precedente) şi 6-10 cu Japonia (după o revenire aproape de ireal şi de egalare, de la 0-10). Ştim că e greu să ai speranţe în miracole şi să nu le vezi întâmplându-se – şi noi simţim la fel şi ne străduim să performăm mai bine. Vă mulţumim pentru că va pasă şi pentru că ne sunteţi alături ACUM (când este greu, nu când trebuie să împărţim succesul). Avându-vă pe voi, nu simţim nici că “pierdem”, nici că suntem “umiliţi” – dimpotrivă. Şi e fain.

Copyright © 2017 Allen.ro All rights reserved. Theme by Laptop Geek.