Fiind mai tot timpul pe drumuri in ultima vreme, am constatat ca imi plac berzele si ma binedispune cand le descopar, in zbor sau cocotate pe cate un stalp de telegraf. Tara Barsei abunda de sate ospitaliere pentru inaripatele cu picioare si pliscuri lungi si le-am salutat in numar mare si in zona Tg. Mures.
Pietre ude. Ploaie. Aer rece. Noroi ce scrasneste intre dinti. Noroi in ochi, noroi pe haine, noroi pretutindeni. Bolovani topaitori. Siroaie pe drum, siroaie pe obraji, siroaie pe tot corpul. Viteza. Scrasnet ocazional de frane. Salamandre. Flori de soc. Frig. Frumos. Verde.
Nu, nu am primit un Logan. Am primit insa o surpriza ca in filme (sau, deh, ca in reclame) – o gasca de prieteni, un complot imens, un “all-star-game” in sala de la Saguna si un tort gigant. Si zeci de telefoane/mesaje/urari, ca niciodata. Nici nu stiam ca pot fi atat de popular si ca am atatia prieteni.
Din cauza gandurilor care imi zumzaie toata saptamana prin cap si care intotdeauna se amplifica odata cu apropierea de weekend, noi am ajuns sa numim cele doua zile magice “minivacanta”. Sunt sfinte.
A venit verdele, urmeaza vara. Ne luam portiile de natura si de deconectare – este ca un “reset” saptamanal, pentru care trec, de fapt, celelalte 5 zile.
Pentru cei in pana de idei sau care nu inteleg conceptul, recomandam:
(descoperire intamplatoare, melodie frumoasa, asemanare izbitoare cu duminicile trecute)
Nu-mi place LinkedIn. Mi se pare lame, inutil de complicat in anumite zone, inutil pur si simplu in altele. Dovada ca nu il inteleg si nici nu imi bat capul cu asta. I’m not a career guy, anyway.
Am primit in ultima vreme invitatii de “connect with” de la diversi colegi (btw… la ce sa ne conectam? Stim unde lucram fiecare, de comunicat nu prea comunicam prin viu grai, daramite asa…). Le-am cam ignorat pana s-au adunat cat de un snop de acceptat in 30 de secunde.
Revenirea pe LinkedIn mi-a oferit insa doua surprize haioase. Exista o rubrica “Viewers of this profile also viewed…” si din curiozitate am descoperit urmatoarea “vecina”:
Asadar, “stau” la 2 omuleti de Hillary. Punte biumana intre locatarul din Schei si fosta viitoare locatara de la Casa Alba. Mai ziceti ceva…
… dar cand ma uit mai bine…
Pesemne de la Barac(k)a la Coliba(n) distanta e infima si caile-s batute. Traiane, daca vrei sa-ti aranjez o intalnire, da-mi un bip.
Gandul zilei: Cand un miliard de oameni iti spun ca esti separatist, nu ai de ales decat sa accepti acest lucru.
(vis-a-vis de atitudinea Chinei, care condamna intalnirea dintre presedintele american si Dalai Lama, pe care chinezii il considera “un separatist periculos”)
Edit Miklos, in proba de Coborare la Olimpiada de la Vancouver 2010 (foto: 2010 (c) Tudor Carstea)
A inceput Olimpiada de Iarna. Asta se traduce prin furnici in burta din patru in patru ani.
Am crescut cu cupe pe dulap si diplome cat sa tapetezi un perete intreg. Toate, ale bunicului participant la trei Jocuri in Alb. Poate asa se explica magnetismul pe care probele de schi alpin de la Olimpiada il exercita asupra mea.
Azi m-am asezat cuminte in fata televizorului – a fost seara cursei de DH feminine. Romania, reprezentata de Edit Miklos – singura schioare care se ambitioneaza sa arate ca tara noastra exista in schiul mondial. Dupa un debut de sezon cu probleme, dar cu puncte adunate in Cupa Mondiala, Edit este “visul frumos” al Romaniei la aceasta Olimpiada, in probele alpine.
M-am uitat cu emotie crescanda la toate concurentele. M-a enervat Eurosportul pentru pauzele publicitare dese (mai ales dupa ce a trecut Lindsay Vonn). Capac mi-a pus insa TVR2 – postul national a preferat sa ne lase cu ochii in luna cu doar cateva schioare inainte de Edit. Nu mai spun nimic de comentariul ageamiu, in special din partea vocii feminine. Inca il regret pe Radu Savin (fost la Eurosport), dupa mine cel mai bun comentator de schi de limba romana.
Asadar, cu nervii intinsi la maxim si noduri in gat am intrat pe net, in cautare de vesti si feed live. Situatia se prezenta bine: partie dura, abandonuri multe, cele care au plecat dupa Vonn ori au ajuns cu intarzieri mari, ori au abandonat. O cursa buna pentru Edit, la sub 3 secunde diferenta de Vonn, insemna cel mai bun rezultat din istorie pentru Romania – un top10 de care niciodata nu am fost aproape. Iar Edit e bataioasa, poate sa vina sub +3.00. Mi-am si dat pronosticul: fie se rupe, fie face cursa vietii.
Feed-ul live da informatiile complete – timpi intermediari, viteza atinsa. Secundele curg greu, ma simt ca si cand as fi eu la start si revad mental virajele care ma asteapta. Imi imaginez figura lui Edit – concentrata, determinata… GO! La primul intermediar – +0.51 (!!) Excelent! Mai bine decat precedentele 5 schioare (timp de locul 2, in cazul improbabil in care s-ar conserva pana la final)! Al doilea timp: +1.00 (!!) – hai, Edit!!! Diferenta de “bronz”, dar, cel mai important – timp care arata ca “se bate”, ca merge la limita.
(am vazut mai toate Olimpiadele de dupa ‘90. Am incurajat de fiecare data romanii, oarecum detasat insa, asa cum i-am perceput si pe ei de fiecare data. La televizor pareau “in reluare”. Da, avem lipsuri. Da, nu avem bani si nici conditii. Totusi, sa te bati cu africani sau alti exotici si sa iesi constant muuult la coada clasamentului… e un pic hilar. La fel cum hilar a fost in urma cu cativa ani sa luam un loc in jur de 20 la fete, la slalom, aproape mergand in plug si venind la o mansa de slalom la peste 12 secunde in spatele castigatoarei. Pe scurt: sportivii nostri au mers “la siguranta”, doar ca sa termine – e si asta o intrare in “istorie”, intr-una mai mica si cu iz personal ca deh, performanta nu e pentru oricine)
Al treilea timp: +2.39 (!!). E timp de top10 si suntem la jumatatea cursei. Toti timpii intermediari de pana acum ai lui Edit sunt mai buni decat ai lui Stacey Cook, locul 11 in acest moment!!!
… ah! Verdictul a venit taios, curmand brusc visul: DNF. A cazut. Caseta de comentarii incepe sa se umple de tipat – “ouch!”, “oh, my God!”. Sunt cei care vad transmisia live prin tarile lor si mai ne dau si noua cate o veste. Cica e cea mai urata cazatura de pana acum, in concurs – si asta inseamna ceva, in conditiile in care am vazut cateva plonjoane dure de tot. Trec 5, trec 10, trec 15 minute. Cursa e oprita si singurul lucru pe care il mai aflu este ca Edit s-a accidentat destul de serios si se asteapta venirea elicopterului. Doamne ajuta sa fie sanatoasa!
Multumesc, Edit, pentru visul din seara asta! Jumatate de cursa reprezinta mai mult decat am trait in 20 de ani de Olimpiade. Si stiu sigur ca lucrurile nu se vor opri aici. Mult succes! HAI, EDIT!!!
Updates:
Update 19.02 – Edit are intindere de ligamente la genunchiul drept. Va sta aproximativ 2 luni, ratand finalul de sezon. Putea fi mai rau. Multa sanatate, Edit si o revenire pe cai mari!
Update 18.02, 01:37 – Tudor transmite din Canada (multumim, Tudor!) – Edit si Floro asteapta RMN-ul (se pare ca e coada, dupa ziua de azi). S-ar putea sa fie o problema la ligamente.
Update 18.02, 00:53 – Sorin Anghel transmite vesti sumbre de la fata locului. Sper sa nu se confirme banuielile…
Update 18.02, 00:41 – Fotografii de la fata locului, postate de sport.ro. Pare mai serioasa problema decat se comenta pe Internet.
Update, 4:07 p.m. ET: “Edith Miklos of Romania is on a stretcher at the side of the course – she was able to move her arms – and will be taken off the mountain after crashing. Until that happens, the competition is being delayed with nine racers still to start. Eight of the 35 who did start did not finish. (usatoday.com)”
Dupa accidentul lui Edit, reprezentanta gazdelor, Georgia Simmerling, a renuntat sa mai ia startul, acuzand gradul de dificultate al traseului in conditiile numarului redus de antrenamente pre-concurs (anulate/afecatate de starea meteo). Si Georgia este acasa, stie partia…
Zilele trecute am ajuns pret de cateva ore si o discutie pe la fosta “Cantina a Partidului”, transformata intre timp in bistro. La o masa alaturata, un fost, actual sau viitor senator le preda lectii de viata unor domni care il ascultau ca pe Moise. Am prins urmatoarele crampeie:
“,,,Daca gresesti, sa nu recunosti.
Daca recunosti, sa nu scrii.
Daca scrii, sa nu semnezi.
Daca semnezi, sa nu te mai plangi!”
Probabil ca asa se preda lectia despre Responsabilitate la Stefan Gheorghiu, pe vremuri. Halal, Virtute!
Simpatici bulgarii. Mi se par o natiune onesta si calda si mai deschisa decat suntem noi intre noi.
Am avut idei preconcepute hat-vreme, date de o superioritate apriorica tipic romaneasca in raportul cu ei. Am avut ocazia sa mi le schimb in urma cu doi ani, cand am fost cu echipa NoMad la XVenture Race. Am pastrat atunci o umbra de retinere in judecata, gandindu-ma ca ‘om fi fost primiti si tratati ca niste vedete.
Toamna aceasta am avut doua proiecte (job-related) dincolo de Dunare. Am colindat pe la Balchik (statiune pe care am admirat-o extra-nebunie-sezoniera) si la Silistra (orasel linistit si cvasi-cochet, cu o frumoasa faleza la Dunare). Nu am intalnit doar oameni implicati in turism, asa incat pot sa imi proclam parerea definitiva: imi plac si imi sunt dragi bulgarii. Si mi se pare ca fac lucrurile cu (un pic mai mult) bun simt (decat se fac la noi). Servicii, preturi, conditii de cazare, toate mi se par la alt nivel.
Merita sa vizitati Bulgaria, mai ales ca este la o aruncatura de bat. Fie ca mergeti iarna la schi (si aveti unde, au investit masiv), fie vara pe litoral, o sa va placa.
Cat despre primirea pe care mi-au oferit-o in Silistra… doar candidatii la Presedintie mai au parte de asa ceva M-au emotionat atat de tare, incat ii iert si pentru eroarea de ortografie.
Motto: Exista clipe a caror estetica este strict intima.
La cursul de fotografie am invatat ca peisajele (in general) si cerul (in mod particular) cu foarte greu pot reprezenta subiectul unei fotografii cu adevarat bune. Motivul pare a fi simplu – subiectul “fiind acolo”, este doar o chestiune de noroc, de sansa a fotografului, sa apese pe buton intr-un decor gata “aranjat” independent de interventia sa. Si, as adauga, este un subiect prea la-ndemana tuturor, in special de cand cu explozia de aparate compacte si foarte performante. Fiind asadar extrem de simplu sa obtii cadrul bun atat din punct de vedere conceptual cat si tehnic, “bunul” se perimeaza, devine mediocru, isi pierde valoarea. Cerul, ca subiect singular al unei fotografii, ni s-a recomandat a fi evitat.
Mihai a fost cel mai bun prieten al tatalui meu. Mihai venea la noi in vizita in fiecare joi si de cele mai multe ori asculta decat vorbea. Avea insa o tacere speciala, calda, care putea substitui manunchiuri intregi de fraze. Mi-l amintesc pe Mihai intr-o postura caracteristica: intr-o dupa-amiaza tarzie de vara, in balconul sufrageriei noastre, privind, tacut, apusul. Dupa minute de tacere, i-a spus tatalui meu doar atat: “Ionule, ce apus…”. Nu pot reda tonul si nici expresia lui de atunci, dar va garantez ca nu era nimic exagerat, nimic patetic, nimic teatral in atitudinea sa. Era doar o expresie a unei trairi launtrice, spusa pe un ton ce purta o umbra de tristete sau de melancolie. O traire precum un oftat.
Cam asa sunt si pozele acestea. Lipsite de orice pretentie artistica, le postez strict pentru mine, ca amintire a unui octombrie involburat, in care am calarit Dunarea in lung si-n lat. Din Calarasi, cu succes si cu acest apus, m-am intors acasa!
Oamenii cuta sunt acei oameni care sunt tot timpul preocupati prea-preocupati mult-prea-preocupati de cate ceva. Asta chiar si atunci cand stau singuri in birou si se uita pe geam si tu, muritor de rand, intri, zambesti si le dai “buna ziua” – evident, nu se vor sinchisi sa iti raspunda.
Pentru acesti oameni suprapreocuparea vine odata cu fisa postului. Sau, pentru unii, este un exercitiu pentru o functie viitoare.
Oamenii-cuta sunt profesionisti adevarati. Oamenii-cuta nu mai au trairi pe care sa nu si le poata controla. Oamenii-cuta nu isi permit sa zambeasca, decat formal. Oamenii-cuta au ca teme preferate de discutie eficienta si performanta, folosind cuvinte precum “sistem”, “implementare”, “strategie”, “target”, etc.
Oamenii-cuta sunt foarte reticenti in relationarea cu alt gen de oameni, pe care ii considera inferiori, pozitionandu-se din start deasupra acestora. Nu conteaza ce talente sau abilitati ai, cata vreme nu esti un om-cuta.
De unde le vine denumirea? De la fata schimonosita, marcata de cutele adanci de pe frunte si de incruntarea permanenta.
… şi nu vreau să-mi acopăr inima cu (nimic) (alt)ceva. Vreau să o trăiesc, să o gust şi să o urlu aşa cum o serbez în fiecare an.
Toamna este exces. Toamna este dezmăţ. Toamna este aromă şi belşug. Toamna este văpaie ce lasă în urmă scrum şi frig, e de trăit intens atâta câtă e. Dacă n-aţi apucat încă, înşfăcaţi primul pahar de must ce vă iese în cale şi veţi începe să pricepeţi.
… şi dacă prin drumurile voastre veţi întâlni un spiriduş cu zâmbet cald şi mers legănat, plin de idei năstruşnice şi generos în a vă face să vă simţiţi bine, salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i că mi-e dor de el.
Acest post este (şi) pentru tine, Ioncii (Jancsi), oriunde te-ai afla!
Privit din anumite unghiuri, sunt un om al contrastelor. Petrec tot timpul din cursul saptamanii la birou, intr-un bloc inalt, de beton, in vreme ce weekendurile nu ma prea vede orasul. Daca ar fi sa imi schitez jobul ideal, ar trebui sa implice munca intelectuala (ca deh, am cu ce si materia prima nici nu e atat de perisabila precum muschii si articulatiile), dar sa se desfasoare in natura. Stiam ca nu se poate, pana azi, cand am gasit asta: http://www.greenlaunches.com/architecture/close-to-nature-with-an-office-in-the-woods.php. Vreau si eu!
Povestea debutează clasic – eram prin curte când îmi călcă hotarul arătarea de mai sus. Cu atitudine princiară şi tupeu ieşit din comun, a intrat în hol şi a început să hăpăie mâncarea distinşilor domni Ţîlă şi Komoku. Vizita a fost scurtă – trebuind să plec, la întoarcere dispăruse, motiv să îl suspectez pe Ţila şi a lui burtă veşnic umflată, în care şi-ar putea găsi adăpost şi o întreagă familie de orci.
Capitolul II
(după vreo două zile…) Stăteam în sufragerie, cu uşile deschise întru libertatea neamului felin. Aud mârâit de Komoku în preajmă şi când mă uit – surpriză! “Peticita” revenise, dar nu singură – îl adusese şi pe Prinţul Consort. Continuarea a fost naturală: împrietenire rapidă cu vechii locatari, atribuirea de identitate – Akira pentru “peticita” şi Atari pentru “ţigan”, scene duioase cu cuplul A&A care nu poate să doarmă decât îmbrăţişat, cu el sugând-reflex şi ea plină de toleranţă şi de instincte materne… I-a văzut şi John-veterinarul, care şi-a făcut cruce (de fiecare dată am mers la el cu altă pisică) şi apoi i-a vaccinat. Ulterior, toată populaţia felină a fost împroprietărită cu suprafaţa curţii, Palatul devenind neîncăpător.
Cu foarte putine exceptii, nu citesc bloguri. Cu toate ca am blog, nu “dau din coate” in “blogosfera”. Totusi, accidental, imi ajung prin preajma analizorului vizual articole si atitudini blogate apartinand unor persoane (mai mult sau mai putin) celebre.
Astazi am primit un astfel de articol, semnat Serban Huidu, de la bunul prieten si partener “intru munte si frumos”, pe numele sau Vali Penes. L-am citit si m-a apucat greata – cauze mixte, detaliez. Inainte insa, linkul: http://www.serbanhuidu.ro/2009/va-acuz-de-m-am-saturat-de-romania/
Huidu
Huidu mi-a placut la inceput. A fost un pionier al misto-ului pertinent si al amendarii penibilului mediatizat. M-a amuzat de fiecare data cand, accidental (eu nefiind un consumator frecvent de emisiuni TV), am urmarit “Cronica carcotasilor”. Dar, ca orice “hit”, atat emisiunea cat si imaginea prezentatorilor, treptat, s-a prafuit si a inceput sa intre in declin. Poate ca a contribuit la acest fapt si ascensiunea concurentei – cuplul “Buzdugan&Morar” (aparut initial in varianta radio, transpusi ulterior in diverse forme si pe TV) sau Mircea Badea (cu luarile sale nocturne de pozitie, pe subiecte similare, dar intr-o alta atitudine/abordare).
Pe Huidu l-am vazut apoi, in cateva ocazii, “live”. Mi s-a parut plin de el, de umorul si de amorul propriu. Dar poate doar mi s-a parut…
Acum il regasesc revoltat si “satul de Romania”. Chiar asa, Serbane? Te-ai saturat? Pesemne ca asta va duce automat la o reorientare profesionala, de vreme ce painea (alba) pe care ai mancat-o in toti acesti ani ti-a fost livrata (indirect) tocmai de catre cei catre care intinzi acum degetul si de care acum esti satul. Atitudinea aceasta de revolta si lehamite parca nu te caracterizeaza, nu merge cu misto-ul cu care ne-ai obisnuit. Lasa-i-o lui Badea, ca si-a inregistrat-o la OSIM, sau Raduleascai, pretext folosit la momentul potrivit si tu exploateaza in continuare defectele si mizeria din jur asa cum stii mai bine – crescand artificial ratingul cu dansatoare de pupitru si etalandu-ti talentele de vedeta in orice ocazie. De propus, oricum nu propui nimic.
Romania
Si totusi… insiruirea de motive este pertinenta – le stim cu totii, ne fac rau (/scarba/dezgust/dorinta de a pleca) tuturor posesorilor de materie cenusie si creier mai putin neted… si de bun simt. Suntem o clasa (aparent minoritara, daca e sa ne uitam la audientele TV si la rezultatele electorale) frustrata, tacuta, mereu nemultumita – asemanatoare, prin prisma atitudinii, mosnegilor care bombane sau vocifereaza prin autobuze dar care tac chitic de cate ori vad cate un tigan furand din geanta persoanei de langa. Asa suntem, nu stim sa ne impunem, nu stim sa luptam, ne ascundem cu neputinta noastra si mai vociferam in baie sau pe la colturi.
(pauza – bancul cu Iepurasul) Cica era duminica. Zi de meci. Finala campionatului in padure, toti microbistii freamata. Iepurasul se trezeste de dimineata, isi pune tricoul echipei favorite pe sub geaca de blugi si pleaca la Bufetul din Poienita sa se aprovizioneze cu bere pentru meci. Cand ajunge – coada de 1 km! “Vaai, ce ma fac? Ia sa incerc, micut cum sunt, sa ma furisez in fata”. Isi da urechile pe spate, se strecoara in fata Elefantului cand aude din spate vocea Ursului: “Ba, Iepurasule! Ce cauti tu in fata?”. Umilit si cu coada intre picioare trece la coada. Intr-un tarziu ii vine randul, isi ia berile, merge acasa, se aseaza cu halba in fotoliu si da drumul la televizor – meciul tocmai se termina, echipa favorita pierduse. Ramane fara glas in fotoliu, bea bere dupa bere, cu privirea pierduta. Vine noaptea, iepurasul termina ultima bere – tot in fotoliu, cu privirea in acelasi punct si una dintre urechi pleostita. Casca, se ridica cu greu, se indreapta spre pat, in drum intalneste cu privirea oglinda. Ridica privirea, ia o postura dreapta si zice: “cum adica, ba Ursule, ce caut eu in fata?” (/pauza)
Cam asa si cu noi.
Nu stiu daca una dintre e cauze este asta, insa imi amintesc de jocurile din copilarie, in particular de “Singur pe singur”. Era o varianta a jocului “Victorie” (fotbal la o singura poarta/un singur portar, in rest jucatori sau echipe care incearca sa ii dea gol) pentru cazul in care se adunau mai mult de 3 jucatori, mult mai gustata decat varianta pe echipe. Cam asa vad Romania la ora actuala. Am crescut si suntem intr-un joc “Singur pe singur”, in care pe (aproape) nimeni nu intereseaza daca “da la gioale” sau face hent, cata vreme nu vede arbitrul si golul este validat.
“Aproape”
Am folosit termenul acesta pentru ca am observat si persoane demne de respect, persoane care nu se complac, persoane care schimba ceva. Marius Tuca este unul dintre ei. Fost “milionar din miez de noapte”, omul chiar pune umarul. Se foloseste de armele pe care orice formator de opinie le are si face ceva, fie ca este vorba de mediatizari puternice si de fatada (campania cu “…citeste!”) sau de initiative proprii, discrete (eforturile de a promova schiul). Chapeaux, domnule Tuca!
In categoria asta intra toti “ciudatii” care se opresc la culoarea galbena a semaforului in loc sa accelereze sau stau in coloana in loc sa depaseasca pe linia de tramvai, “fraierii” care mai spun “multumesc” dupa ce sunt serviti la magazin, “desuetii” care folosesc batista si normele de igiena in general, “carnatii” care stau la coada fara a se baga in fata, “retarzii” care cedeaza locul sau prioritatea altora mai in nevoie sau mai grabiti, toti acei oameni care refuza sa speculeze defectele lumii in care traim, pastrandu-si verticalitatea si educatia. Respectand si promovand valori. O fi “singur pe singur” si o fi simplu sa te folosesti de defecte pentru a obtine avantaje, dar in propria lume regulile si le dicteaza fiecare. Stiu ca nu pot salva lumea (am renuntat la asta, pe la 23 de ani), dar imi pot salva lumea mea. Si, poate, a celor din imediata apropiere.
Încerc să îmi definesc un obicei (până să ajungă tradiţie mai e…): să merg în fiecare dimineaţă care mă prinde în Braşov, cu bicicleta, până în Poiană. Cu bunul prieten Dan (Dănel, pour les connaisseurs), încrâncenaţi la urcare şi puşi pe taclale la coborât. (notă: cu riscul de a-l supăra, îl voi referi drept Dănel de acum încolo, pentru a se face distincţie între el şi celălalt Dan, coechipierul – eu am voie, voi nu, pentru voi va rămâne Dan).
… dar nu despre încrâncenări şi nici despre morfologia prietenilor vroiam să vă vorbesc, ci despre altceva. Despre pădure.
La ora 7-7:30 pădurea este liniştită şi calmă. De obicei (cu trimitere la “obiceiul” referit mai sus) inundată de soare şi de ciripituri. Astăzi însă, în trendul unor zilelor ploioase, ne-a întâmpinat cu un aer umed şi foarte tare – bogăţie de miresme, ne-a scufundat parcă în infuzia unui ceai cumpărat de la Plafar. Chiar şi pedalatul a beneficiat de miraculoase-i efecte curative, cât despre “mood” şi tonus, efectul a fost similar unui dopaj. Semne vizibile: tricoul preferat, purtat la birou.
Recomand, celor ce îşi permit practici similare, pentru restul prescriu o ceaşcă de vise cu ceai de eucalipt (de la Celmar).
PS. Închei cu o laudă adusă lui Dănel. Dacă eu pot să găsesc o motivaţie pentru mişcare (foarte) matinală (se apropie Gyilkosto Adventure, avem de respectat un blazon), el nu are năzuinţe competiţionale şi nici nu îl constrânge vreun program fix de muncă, deci presupun că face toate astea doar de amorul artei şi de dragul meu. Mulţumesc, prietene!
Ziua aceasta are gust de cireşe – negre, albe, “de Buzău”, pietroase, amare sau mici şi câte 4-5 într-un ciorchine… cireşe!
Aşa cum japonezii au o perioadă din an (Sakurazensen) în care se bucură de frumuseţea florilor de sakura (cireş japonez), prin obiceiul numit hanami şi dedicat, pur şi simplu, privitului florilor, aşa am şi eu o zi pe an dedicată cireşelor – astăzi, 3 iunie.
Îmi pun scufia de etnolog şi dezleg misterul în cele ce urmează.
…se întâmpla prin ‘83-’84, când, urmat de o ciurdă de gradiniţişti, ridicam praful şi chiotele până la cer, prin Parcul Central, cu cireşe-perechi în urechi
…se întâmpla în ‘86, când am avut cireşe şi glazură de ciocolată (am şi poze!)
…se întâmpla în fiecare an, fix pe 3 iunie, când ajungeam acasă şi eram întâmpinat cu un castron plin… sau, mai târziu, în liceu, când tata mă întâmpina cu “te-am aşteptat… ţi-am luat cireşe, sunt în frigider”
…se întâmplă în fiecare an, când le mănânc cu pofta cu care mi-aş retrăi copilăria şi când trec să îi las şi lui câteva.
De mic nu m-au plăcut pisicile. Oricât încercam să mă joc sau să interacţionez cu ele, mă loveam de o atitudine ostilă, lucru care a condus la o antipatie reciprocă. În paralel, am dezvoltat o simpatie pentru câini şi mi-am propus să îmi iau unul colocatar în momentul în care mă voi mută la casă mea.
Momentul a trecut, la scurt timp după ce mi-am găsit un job bun, însă, din cauza deplasărilor implicate de noua funcţie, am fost nevoit să amân începutul relaţiei cu patrupedul visat.
Acesta era decorul în momentul intrării în scenă a lui Ţîcă – “primul nascut”. Mic şi incapabil de autohranire, a lipăit în prima fază lapte de pe deget, până a crescut la nivelul de la care să ridice pretenţii de mascul-alfa-al-străzii. De atunci (mamele de băieţi ştiu) a mai venit pe-acasă doar sporadic, pentru hrană şi câte un somn fugar.
A urmat Ţili, devenit Ţîlă. Al doilea motan. Isteric şi (de)neînţeles, inadaptat dar consecvent. A crescut cu năzbâtii şi bătaie, mai mult prin curte, însă fidel precum “sarpele casei” – indiferent câtă bătaie a mâncat şi câtă mâncare (nu) i s-a dat, a rămas lipit de poartă mai ceva că preşul de la intrare. Cireaşa de pe tortul manifestărilor sale aberante – acuze în şoaptă, de prin vecini, cum că ar avea preferinţe şi comportamente sexuale dubioase şi nediscriminatorii, drept pentru care a fost poreclit şi “Naomi”.
Şi pentru că nu era de ajuns, zilele trecute aud scheunat pisicesc pe stradă. Am fugit să văd care dintre feciori se bate sau se bucură şi… surpriză! Călăre pe maşină, un nou ţânc. Tupeist (a venit direct la mine, cum m-a văzut), fotogenic (veţi vedea) şi delicat precum o felină mare (are mers de leu şi privire de ghepard), a fost rapid adoptat. Numele: Komoku (povestea altă dată, traducerea – “punct mic”). Şi-uite aşa am ajuns “tata” de trei motani şi s-a ales (momentan) praful din visul meu de a avea un câine (Golden Retreiver, pe care ar fi trebuit să îl cheme Lucky).
Foto: de la stânga la dreapta – Ţîcă, Ţîlă si Komoku
M-au emotionat atat de tare, incat ii iert si pentru eroarea de ortografie.
