0

A venit toamna…

Posted by Allen on Oct 11, 2009 in ZiDeZi

… şi nu vreau să-mi acopăr inima cu (nimic) (alt)ceva. Vreau să o trăiesc, să o gust şi să o urlu aşa cum o serbez în fiecare an.

Toamna este exces. Toamna este dezmăţ. Toamna este aromă şi belşug. Toamna este văpaie ce lasă în urmă scrum şi frig, e de trăit intens atâta câtă e. Dacă n-aţi apucat încă, înşfăcaţi primul pahar de must ce vă iese în cale şi veţi începe să pricepeţi.

… şi dacă prin drumurile voastre veţi întâlni un spiriduş cu zâmbet cald şi mers legănat, plin de idei năstruşnice şi generos în a vă face să vă simţiţi bine, salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i că mi-e dor de el.

Acest post este (şi) pentru tine, Ioncii (Jancsi), oriunde te-ai afla!

Tags: , ,

 
2

Munca la birou…

Posted by Allen on Sep 15, 2009 in DePeNet, ZiDeZi

Privit din anumite unghiuri, sunt un om al contrastelor. Petrec tot timpul din cursul saptamanii la birou, intr-un bloc inalt, de beton, in vreme ce weekendurile nu ma prea vede orasul. Daca ar fi sa imi schitez jobul ideal, ar trebui sa implice munca intelectuala (ca deh, am cu ce si materia prima nici nu e atat de perisabila precum muschii si articulatiile), dar sa se desfasoare in natura. Stiam ca nu se poate, pana azi, cand am gasit asta: http://www.greenlaunches.com/architecture/close-to-nature-with-an-office-in-the-woods.php. Vreau si eu!

Tags: ,

 
0

“Daca erai… eu eram…”

Posted by Allen on Aug 2, 2009 in ZiDeZi

Ea: “… indian?”

El: “Tu ai fi gatit o tocanita de capuse”

Ea: “… arab?”

El: “Tu ai fi fost vreo 3″

Ea: “… japonez? As fi fost gheisa!”

El: “Dar o persoana respectabila nu puteai sa fii?”

Ea: “… Mozart?”

El: “Tu ai fi fost clavecin”

Ea (rade): “Cel mai mult mi-a placut clavecin!”

Tags: ,

 
1

4? 5!

Posted by Allen on Jul 29, 2009 in Ferma Animalelor, ZiDeZi

Veşti noi din Împărăţie – continuăm numărătoarea.

Capitolul I

Povestea debutează clasic – eram prin curte când îmi călcă hotarul arătarea de mai sus. Cu atitudine princiară şi tupeu ieşit din comun, a intrat în hol şi a început să hăpăie mâncarea distinşilor domni Ţîlă şi Komoku. Vizita a fost scurtă – trebuind să plec, la întoarcere dispăruse, motiv să îl suspectez pe Ţila şi a lui burtă veşnic umflată, în care şi-ar putea găsi adăpost şi o întreagă familie de orci.

Capitolul II

(după vreo două zile…) Stăteam în sufragerie, cu uşile deschise întru libertatea neamului felin. Aud mârâit de Komoku în preajmă şi când mă uit – surpriză! “Peticita” revenise, dar nu singură – îl adusese şi pe Prinţul Consort. Continuarea a fost naturală: împrietenire rapidă cu vechii locatari, atribuirea de identitate – Akira pentru “peticita” şi Atari pentru “ţigan”, scene duioase cu cuplul A&A care nu poate să doarmă decât îmbrăţişat, cu el sugând-reflex şi ea plină de toleranţă şi de instincte materne… I-a văzut şi John-veterinarul, care şi-a făcut cruce (de fiecare dată am mers la el cu altă pisică) şi apoi i-a vaccinat. Ulterior, toată populaţia felină a fost împroprietărită cu suprafaţa curţii, Palatul devenind neîncăpător.

Tags: , ,

 
1

“Va acuz”

Posted by Allen on Jul 9, 2009 in DePeNet, ZiDeZi

Cu foarte putine exceptii, nu citesc bloguri. Cu toate ca am blog, nu “dau din coate” in “blogosfera”. Totusi, accidental, imi ajung prin preajma analizorului vizual articole si atitudini blogate apartinand unor persoane (mai mult sau mai putin) celebre.

Astazi am primit un astfel de articol, semnat Serban Huidu, de la bunul prieten si partener “intru munte si frumos”, pe numele sau Vali Penes. L-am citit si m-a apucat greata – cauze mixte, detaliez. Inainte insa, linkul: http://www.serbanhuidu.ro/2009/va-acuz-de-m-am-saturat-de-romania/

Huidu

Huidu mi-a placut la inceput. A fost un pionier al misto-ului pertinent si al amendarii penibilului mediatizat. M-a amuzat de fiecare data cand, accidental (eu nefiind un consumator frecvent de emisiuni TV), am urmarit “Cronica carcotasilor”. Dar, ca orice “hit”, atat emisiunea cat si imaginea prezentatorilor, treptat, s-a prafuit si a inceput sa intre in declin. Poate ca a contribuit la acest fapt si ascensiunea concurentei – cuplul “Buzdugan&Morar” (aparut initial in varianta radio, transpusi ulterior in diverse forme si pe TV) sau Mircea Badea (cu luarile sale nocturne de pozitie, pe subiecte similare, dar intr-o alta atitudine/abordare).

Pe Huidu l-am vazut apoi, in cateva ocazii, “live”. Mi s-a parut plin de el, de umorul si de amorul propriu. Dar poate doar mi s-a parut…

Acum il regasesc revoltat si “satul de Romania”. Chiar asa, Serbane? Te-ai saturat? Pesemne ca asta va duce automat la o reorientare profesionala, de vreme ce painea (alba) pe care ai mancat-o in toti acesti ani ti-a fost livrata (indirect) tocmai de catre cei catre care intinzi acum degetul si de care acum esti satul. Atitudinea aceasta de revolta si lehamite parca nu te caracterizeaza, nu merge cu misto-ul cu care ne-ai obisnuit. Lasa-i-o lui Badea, ca si-a inregistrat-o la OSIM, sau Raduleascai, pretext folosit la momentul potrivit si tu exploateaza in continuare defectele si mizeria din jur asa cum stii mai bine – crescand artificial ratingul cu dansatoare de pupitru si etalandu-ti talentele de vedeta in orice ocazie. De propus, oricum nu propui nimic.

Romania

Si totusi… insiruirea de motive este pertinenta – le stim cu totii, ne fac rau (/scarba/dezgust/dorinta de a pleca) tuturor posesorilor de materie cenusie si creier mai putin neted… si de bun simt. Suntem o clasa (aparent minoritara, daca e sa ne uitam la audientele TV si la rezultatele electorale) frustrata, tacuta, mereu nemultumita – asemanatoare, prin prisma atitudinii, mosnegilor care bombane sau vocifereaza prin autobuze dar care tac chitic de cate ori vad cate un tigan furand din geanta persoanei de langa. Asa suntem, nu stim sa ne impunem, nu stim sa luptam, ne ascundem cu neputinta noastra si mai vociferam in baie sau pe la colturi.

(pauza – bancul cu Iepurasul) Cica era duminica. Zi de meci. Finala campionatului in padure, toti microbistii freamata. Iepurasul se trezeste de dimineata, isi pune tricoul echipei favorite pe sub geaca de blugi si pleaca la Bufetul din Poienita sa se aprovizioneze cu bere pentru meci. Cand ajunge – coada de 1 km! “Vaai, ce ma fac? Ia sa incerc, micut cum sunt, sa ma furisez in fata”. Isi da urechile pe spate, se strecoara in fata Elefantului cand aude din spate vocea Ursului: “Ba, Iepurasule! Ce cauti tu in fata?”. Umilit si cu coada intre picioare trece la coada. Intr-un tarziu ii vine randul, isi ia berile, merge acasa, se aseaza cu halba in fotoliu si da drumul la televizor – meciul tocmai se termina, echipa favorita pierduse. Ramane fara glas in fotoliu, bea bere dupa bere, cu privirea pierduta. Vine noaptea, iepurasul termina ultima bere – tot in fotoliu, cu privirea in acelasi punct si una dintre urechi pleostita. Casca, se ridica cu greu, se indreapta spre pat, in drum intalneste cu privirea oglinda. Ridica privirea, ia o postura dreapta si zice: “cum adica, ba Ursule, ce caut eu in fata?” (/pauza)

Cam asa si cu noi.

Nu stiu daca una dintre e cauze este asta, insa imi amintesc de jocurile din copilarie, in particular de “Singur pe singur”. Era o varianta a jocului “Victorie” (fotbal la o singura poarta/un singur portar, in rest jucatori sau echipe care incearca sa ii dea gol) pentru cazul in care se adunau mai mult de 3 jucatori, mult mai gustata decat varianta pe echipe. Cam asa vad Romania la ora actuala. Am crescut si suntem intr-un joc “Singur pe singur”, in care pe (aproape) nimeni nu intereseaza daca “da la gioale” sau face hent, cata vreme nu vede arbitrul si golul este validat.

“Aproape”

Am folosit termenul acesta pentru ca am observat si persoane demne de respect, persoane care nu se complac, persoane care schimba ceva. Marius Tuca este unul dintre ei. Fost “milionar din miez de noapte”, omul chiar pune umarul. Se foloseste de armele pe care orice formator de opinie le are si face ceva, fie ca este vorba de mediatizari puternice si de fatada (campania cu “…citeste!”) sau de initiative proprii, discrete (eforturile de a promova schiul). Chapeaux, domnule Tuca!

In categoria asta intra toti “ciudatii” care se opresc la culoarea galbena a semaforului in loc sa accelereze sau stau in coloana in loc sa depaseasca pe linia de tramvai, “fraierii” care mai spun “multumesc” dupa ce sunt serviti la magazin, “desuetii” care folosesc batista si normele de igiena in general, “carnatii” care stau la coada fara a se baga in fata, “retarzii” care cedeaza locul sau prioritatea altora mai in nevoie sau mai grabiti, toti acei oameni care refuza sa speculeze defectele lumii in care traim, pastrandu-si verticalitatea si educatia. Respectand si promovand valori. O fi “singur pe singur” si o fi simplu sa te folosesti de defecte pentru a obtine avantaje, dar in propria lume regulile si le dicteaza fiecare. Stiu ca nu pot salva lumea (am renuntat la asta, pe la 23 de ani), dar imi pot salva lumea mea. Si, poate, a celor din imediata apropiere.

Tags: ,

 
1

Padurea, dimineata

Posted by Allen on Jul 1, 2009 in Adventure Racing, ZiDeZi

Încerc să îmi definesc un obicei (până să ajungă tradiţie mai e…): să merg în fiecare dimineaţă care mă prinde în Braşov, cu bicicleta, până în Poiană. Cu bunul prieten Dan (Dănel, pour les connaisseurs), încrâncenaţi la urcare şi puşi pe taclale la coborât. (notă: cu riscul de a-l supăra, îl voi referi drept Dănel de acum încolo, pentru a se face distincţie între el şi celălalt Dan, coechipierul – eu am voie, voi nu, pentru voi va rămâne Dan).

… dar nu despre încrâncenări şi nici despre morfologia prietenilor vroiam să vă vorbesc, ci despre altceva. Despre pădure.

La ora 7-7:30 pădurea este liniştită şi calmă. De obicei (cu trimitere la “obiceiul” referit mai sus) inundată de soare şi de ciripituri. Astăzi însă, în trendul unor zilelor ploioase, ne-a întâmpinat cu un aer umed şi foarte tare – bogăţie de miresme, ne-a scufundat parcă în infuzia unui ceai cumpărat de la Plafar. Chiar şi pedalatul a beneficiat de miraculoase-i efecte curative, cât despre “mood” şi tonus, efectul a fost similar unui dopaj. Semne vizibile: tricoul preferat, purtat la birou.

Recomand, celor ce îşi permit practici similare, pentru restul prescriu o ceaşcă de vise cu ceai de eucalipt (de la Celmar).

PS. Închei cu o laudă adusă lui Dănel. Dacă eu pot să găsesc o motivaţie pentru mişcare (foarte) matinală (se apropie Gyilkosto Adventure, avem de respectat un blazon), el nu are năzuinţe competiţionale şi nici nu îl constrânge vreun program fix de muncă, deci presupun că face toate astea doar de amorul artei şi de dragul meu. Mulţumesc, prietene!

Tags: ,

 
0

Cireşe

Posted by Allen on Jun 3, 2009 in ZiDeZi

Ziua aceasta are gust de cireşe – negre, albe, “de Buzău”, pietroase, amare sau mici şi câte 4-5 într-un ciorchine… cireşe!

Aşa cum japonezii au o perioadă din an (Sakurazensen) în care se bucură de frumuseţea florilor de sakura (cireş japonez), prin obiceiul numit hanami şi dedicat, pur şi simplu, privitului florilor, aşa am şi eu o zi pe an dedicată cireşelor – astăzi, 3 iunie.

Îmi pun scufia de etnolog şi dezleg misterul în cele ce urmează.

…se întâmpla prin ‘83-’84, când, urmat de o ciurdă de gradiniţişti, ridicam praful şi chiotele până la cer, prin Parcul Central, cu cireşe-perechi în urechi

…se întâmpla în ‘86, când am avut cireşe şi glazură de ciocolată (am şi poze!)

…se întâmpla în fiecare an, fix pe 3 iunie, când ajungeam acasă şi eram întâmpinat cu un castron plin… sau, mai târziu, în liceu, când tata mă întâmpina cu “te-am aşteptat… ţi-am luat cireşe, sunt în frigider”

…se întâmplă în fiecare an, când le mănânc cu pofta cu care mi-aş retrăi copilăria şi când trec să îi las şi lui câteva.

 

Ziua mea are gust de cireşe.

Tags: , , ,

 
1

“Trei, Doamne, şi toţi trei!”

Posted by Allen on May 28, 2009 in ZiDeZi

De mic nu m-au plăcut pisicile. Oricât încercam să mă joc sau să interacţionez cu ele, mă loveam de o atitudine ostilă, lucru care a condus la o antipatie reciprocă. În paralel, am dezvoltat o simpatie pentru câini şi mi-am propus să îmi iau unul colocatar în momentul în care mă voi mută la casă mea.

Momentul a trecut, la scurt timp după ce mi-am găsit un job bun, însă, din cauza deplasărilor implicate de noua funcţie, am fost nevoit să amân începutul relaţiei cu patrupedul visat.

Acesta era decorul în momentul intrării în scenă a lui Ţîcă – “primul nascut”. Mic şi incapabil de autohranire, a lipăit în prima fază lapte de pe deget, până a crescut la nivelul de la care să ridice pretenţii de mascul-alfa-al-străzii. De atunci (mamele de băieţi ştiu) a mai venit pe-acasă doar sporadic, pentru hrană şi câte un somn fugar.

A urmat Ţili, devenit Ţîlă. Al doilea motan. Isteric şi (de)neînţeles, inadaptat dar consecvent. A crescut cu năzbâtii şi bătaie, mai mult prin curte, însă fidel precum “sarpele casei” – indiferent câtă bătaie a mâncat şi câtă mâncare (nu) i s-a dat, a rămas lipit de poartă mai ceva că preşul de la intrare. Cireaşa de pe tortul manifestărilor sale aberante – acuze în şoaptă, de prin vecini, cum că ar avea preferinţe şi comportamente sexuale dubioase şi nediscriminatorii, drept pentru care a fost poreclit şi “Naomi”.

Şi pentru că nu era de ajuns, zilele trecute aud scheunat pisicesc pe stradă. Am fugit să văd care dintre feciori se bate sau se bucură şi… surpriză! Călăre pe maşină, un nou ţânc. Tupeist (a venit direct la mine, cum m-a văzut), fotogenic (veţi vedea) şi delicat precum o felină mare (are mers de leu şi privire de ghepard), a fost rapid adoptat. Numele: Komoku (povestea altă dată, traducerea – “punct mic”). Şi-uite aşa am ajuns “tata” de trei motani şi s-a ales (momentan) praful din visul meu de a avea un câine (Golden Retreiver, pe care ar fi trebuit să îl cheme Lucky).

Foto: de la stânga la dreapta – Ţîcă, Ţîlă si Komoku

Tags: , , , , ,

 
0

Dupa-amiezi ploioase…

Posted by Allen on May 5, 2009 in ZiDeZi, muzici

Unele lucruri dau peste tine cand nici nu te astepti. De exemplu, in masina, la radio, intr-un asfintit umezit de ploaie, sub forma unei melodii a unei formatii despre care nici nu stiam ca mai exista dupa ce m-a intristat despartirea lor, candva, prin liceu.

Concret? Timpuri Noi – “Tata”

Tags: , ,

 
0

Relatia mea cu cheile

Posted by Allen on Apr 28, 2009 in ZiDeZi

Sa va spun un secret: relatia mea cu cheile este una de camaraderie si complicitate.

Camaraderie, pentru ca, de cate ori depind in mod vital de prezenta unei chei, ea se afla prin preajma. (Si o si gasesc!) Dintre exemple, scrinul cu incuietoare al bunicului, in care pastram pentru posteritate, in forma scrisa, un pariu facut cu (unchiul) Nenea Tinu si a carui cheie am gasit-o taman in minutele pre-spargerea-scrinului. Si cheia de la lantul de la bicicleta, poate cea mai fidela si mai devotata dintre chei, care s-a strecurat cuminte in atatea brelocuri si mi-a fost alaturi in toti anii de cand am buletin, desi lantul am si uitat de cand s-a dat pierdut.

Complicitate, pentru ca, de multe ori, in cazuri de “situatii urgente” si “probleme importante”, se fac nevazute. Se ascund prin cate un cotlon al casei sau in buzunarul “altor pantaloni” sau prin alte locuri numai de ele stiute si ma obliga la pauza si la introspectie. Asa si acum – stau la firma, singur, in asteptarea unei chei salvatoare aflata in gazduirea vreunui coleg si (in sinea mea, de fapt) ma bucur de cateva clipe de nefacut-nimic. Uite cum am gasit timp sa scriu pe blog, chiar si de la munca

Tags: , ,

Copyright © 2017 Allen.ro All rights reserved. Theme by Laptop Geek.