Edit Miklos, in proba de Coborare la Olimpiada de la Vancouver 2010 (foto: 2010 (c) Tudor Carstea)
A inceput Olimpiada de Iarna. Asta se traduce prin furnici in burta din patru in patru ani.
Am crescut cu cupe pe dulap si diplome cat sa tapetezi un perete intreg. Toate, ale bunicului participant la trei Jocuri in Alb. Poate asa se explica magnetismul pe care probele de schi alpin de la Olimpiada il exercita asupra mea.
Azi m-am asezat cuminte in fata televizorului – a fost seara cursei de DH feminine. Romania, reprezentata de Edit Miklos – singura schioare care se ambitioneaza sa arate ca tara noastra exista in schiul mondial. Dupa un debut de sezon cu probleme, dar cu puncte adunate in Cupa Mondiala, Edit este “visul frumos” al Romaniei la aceasta Olimpiada, in probele alpine.
M-am uitat cu emotie crescanda la toate concurentele. M-a enervat Eurosportul pentru pauzele publicitare dese (mai ales dupa ce a trecut Lindsay Vonn). Capac mi-a pus insa TVR2 – postul national a preferat sa ne lase cu ochii in luna cu doar cateva schioare inainte de Edit. Nu mai spun nimic de comentariul ageamiu, in special din partea vocii feminine. Inca il regret pe Radu Savin (fost la Eurosport), dupa mine cel mai bun comentator de schi de limba romana.
Asadar, cu nervii intinsi la maxim si noduri in gat am intrat pe net, in cautare de vesti si feed live. Situatia se prezenta bine: partie dura, abandonuri multe, cele care au plecat dupa Vonn ori au ajuns cu intarzieri mari, ori au abandonat. O cursa buna pentru Edit, la sub 3 secunde diferenta de Vonn, insemna cel mai bun rezultat din istorie pentru Romania – un top10 de care niciodata nu am fost aproape. Iar Edit e bataioasa, poate sa vina sub +3.00. Mi-am si dat pronosticul: fie se rupe, fie face cursa vietii.
Feed-ul live da informatiile complete – timpi intermediari, viteza atinsa. Secundele curg greu, ma simt ca si cand as fi eu la start si revad mental virajele care ma asteapta. Imi imaginez figura lui Edit – concentrata, determinata… GO! La primul intermediar – +0.51 (!!) Excelent! Mai bine decat precedentele 5 schioare (timp de locul 2, in cazul improbabil in care s-ar conserva pana la final)! Al doilea timp: +1.00 (!!) – hai, Edit!!! Diferenta de “bronz”, dar, cel mai important – timp care arata ca “se bate”, ca merge la limita.
(am vazut mai toate Olimpiadele de dupa ‘90. Am incurajat de fiecare data romanii, oarecum detasat insa, asa cum i-am perceput si pe ei de fiecare data. La televizor pareau “in reluare”. Da, avem lipsuri. Da, nu avem bani si nici conditii. Totusi, sa te bati cu africani sau alti exotici si sa iesi constant muuult la coada clasamentului… e un pic hilar. La fel cum hilar a fost in urma cu cativa ani sa luam un loc in jur de 20 la fete, la slalom, aproape mergand in plug si venind la o mansa de slalom la peste 12 secunde in spatele castigatoarei. Pe scurt: sportivii nostri au mers “la siguranta”, doar ca sa termine – e si asta o intrare in “istorie”, intr-una mai mica si cu iz personal ca deh, performanta nu e pentru oricine)
Al treilea timp: +2.39 (!!). E timp de top10 si suntem la jumatatea cursei. Toti timpii intermediari de pana acum ai lui Edit sunt mai buni decat ai lui Stacey Cook, locul 11 in acest moment!!!
… ah! Verdictul a venit taios, curmand brusc visul: DNF. A cazut. Caseta de comentarii incepe sa se umple de tipat – “ouch!”, “oh, my God!”. Sunt cei care vad transmisia live prin tarile lor si mai ne dau si noua cate o veste. Cica e cea mai urata cazatura de pana acum, in concurs – si asta inseamna ceva, in conditiile in care am vazut cateva plonjoane dure de tot. Trec 5, trec 10, trec 15 minute. Cursa e oprita si singurul lucru pe care il mai aflu este ca Edit s-a accidentat destul de serios si se asteapta venirea elicopterului. Doamne ajuta sa fie sanatoasa!
Multumesc, Edit, pentru visul din seara asta! Jumatate de cursa reprezinta mai mult decat am trait in 20 de ani de Olimpiade. Si stiu sigur ca lucrurile nu se vor opri aici. Mult succes! HAI, EDIT!!!
Updates:
Update 19.02 – Edit are intindere de ligamente la genunchiul drept. Va sta aproximativ 2 luni, ratand finalul de sezon. Putea fi mai rau. Multa sanatate, Edit si o revenire pe cai mari!
Update 18.02, 01:37 – Tudor transmite din Canada (multumim, Tudor!) – Edit si Floro asteapta RMN-ul (se pare ca e coada, dupa ziua de azi). S-ar putea sa fie o problema la ligamente.
Update 18.02, 00:53 – Sorin Anghel transmite vesti sumbre de la fata locului. Sper sa nu se confirme banuielile…
Update 18.02, 00:41 – Fotografii de la fata locului, postate de sport.ro. Pare mai serioasa problema decat se comenta pe Internet.
Update, 4:07 p.m. ET: “Edith Miklos of Romania is on a stretcher at the side of the course – she was able to move her arms – and will be taken off the mountain after crashing. Until that happens, the competition is being delayed with nine racers still to start. Eight of the 35 who did start did not finish. (usatoday.com)”
Dupa accidentul lui Edit, reprezentanta gazdelor, Georgia Simmerling, a renuntat sa mai ia startul, acuzand gradul de dificultate al traseului in conditiile numarului redus de antrenamente pre-concurs (anulate/afecatate de starea meteo). Si Georgia este acasa, stie partia…
Zilele trecute am ajuns pret de cateva ore si o discutie pe la fosta “Cantina a Partidului”, transformata intre timp in bistro. La o masa alaturata, un fost, actual sau viitor senator le preda lectii de viata unor domni care il ascultau ca pe Moise. Am prins urmatoarele crampeie:
“,,,Daca gresesti, sa nu recunosti.
Daca recunosti, sa nu scrii.
Daca scrii, sa nu semnezi.
Daca semnezi, sa nu te mai plangi!”
Probabil ca asa se preda lectia despre Responsabilitate la Stefan Gheorghiu, pe vremuri. Halal, Virtute!
Simpatici bulgarii. Mi se par o natiune onesta si calda si mai deschisa decat suntem noi intre noi.
Am avut idei preconcepute hat-vreme, date de o superioritate apriorica tipic romaneasca in raportul cu ei. Am avut ocazia sa mi le schimb in urma cu doi ani, cand am fost cu echipa NoMad la XVenture Race. Am pastrat atunci o umbra de retinere in judecata, gandindu-ma ca ‘om fi fost primiti si tratati ca niste vedete.
Toamna aceasta am avut doua proiecte (job-related) dincolo de Dunare. Am colindat pe la Balchik (statiune pe care am admirat-o extra-nebunie-sezoniera) si la Silistra (orasel linistit si cvasi-cochet, cu o frumoasa faleza la Dunare). Nu am intalnit doar oameni implicati in turism, asa incat pot sa imi proclam parerea definitiva: imi plac si imi sunt dragi bulgarii. Si mi se pare ca fac lucrurile cu (un pic mai mult) bun simt (decat se fac la noi). Servicii, preturi, conditii de cazare, toate mi se par la alt nivel.
Merita sa vizitati Bulgaria, mai ales ca este la o aruncatura de bat. Fie ca mergeti iarna la schi (si aveti unde, au investit masiv), fie vara pe litoral, o sa va placa.
Cat despre primirea pe care mi-au oferit-o in Silistra… doar candidatii la Presedintie mai au parte de asa ceva M-au emotionat atat de tare, incat ii iert si pentru eroarea de ortografie.
Motto: Exista clipe a caror estetica este strict intima.
La cursul de fotografie am invatat ca peisajele (in general) si cerul (in mod particular) cu foarte greu pot reprezenta subiectul unei fotografii cu adevarat bune. Motivul pare a fi simplu – subiectul “fiind acolo”, este doar o chestiune de noroc, de sansa a fotografului, sa apese pe buton intr-un decor gata “aranjat” independent de interventia sa. Si, as adauga, este un subiect prea la-ndemana tuturor, in special de cand cu explozia de aparate compacte si foarte performante. Fiind asadar extrem de simplu sa obtii cadrul bun atat din punct de vedere conceptual cat si tehnic, “bunul” se perimeaza, devine mediocru, isi pierde valoarea. Cerul, ca subiect singular al unei fotografii, ni s-a recomandat a fi evitat.
Mihai a fost cel mai bun prieten al tatalui meu. Mihai venea la noi in vizita in fiecare joi si de cele mai multe ori asculta decat vorbea. Avea insa o tacere speciala, calda, care putea substitui manunchiuri intregi de fraze. Mi-l amintesc pe Mihai intr-o postura caracteristica: intr-o dupa-amiaza tarzie de vara, in balconul sufrageriei noastre, privind, tacut, apusul. Dupa minute de tacere, i-a spus tatalui meu doar atat: “Ionule, ce apus…”. Nu pot reda tonul si nici expresia lui de atunci, dar va garantez ca nu era nimic exagerat, nimic patetic, nimic teatral in atitudinea sa. Era doar o expresie a unei trairi launtrice, spusa pe un ton ce purta o umbra de tristete sau de melancolie. O traire precum un oftat.
Cam asa sunt si pozele acestea. Lipsite de orice pretentie artistica, le postez strict pentru mine, ca amintire a unui octombrie involburat, in care am calarit Dunarea in lung si-n lat. Din Calarasi, cu succes si cu acest apus, m-am intors acasa!
Oamenii cuta sunt acei oameni care sunt tot timpul preocupati prea-preocupati mult-prea-preocupati de cate ceva. Asta chiar si atunci cand stau singuri in birou si se uita pe geam si tu, muritor de rand, intri, zambesti si le dai “buna ziua” – evident, nu se vor sinchisi sa iti raspunda.
Pentru acesti oameni suprapreocuparea vine odata cu fisa postului. Sau, pentru unii, este un exercitiu pentru o functie viitoare.
Oamenii-cuta sunt profesionisti adevarati. Oamenii-cuta nu mai au trairi pe care sa nu si le poata controla. Oamenii-cuta nu isi permit sa zambeasca, decat formal. Oamenii-cuta au ca teme preferate de discutie eficienta si performanta, folosind cuvinte precum “sistem”, “implementare”, “strategie”, “target”, etc.
Oamenii-cuta sunt foarte reticenti in relationarea cu alt gen de oameni, pe care ii considera inferiori, pozitionandu-se din start deasupra acestora. Nu conteaza ce talente sau abilitati ai, cata vreme nu esti un om-cuta.
De unde le vine denumirea? De la fata schimonosita, marcata de cutele adanci de pe frunte si de incruntarea permanenta.
Cu siguranta ca suntem o tara plina de umor, lucru vizibil pana si in cele mai alarmante stiri. In decurs de zece zile am auzit de doua jafuri care m-au lasat masca (si nu, nu ma uit la stiri, lucru care ma face sa cred ca nu au fost nici pe departe singurele doua jafuri).
Primul, de departe mai spectaculos, s-a produs (tineti-va bine!) la o firma de paza si protectie. Pesemne ca nu aveau paznici suficienti, caz in care le recomand externalizarea serviciului (ca deh, se practica si in alte industrii, mai “tehnologizate” – prietenii stiu de ce!). Nu stiu daca jefuitorii si-au facut planul cu gandul la beneficii materiale sau:
A fost un jaf pentru CV
A fost un soi de examen de diploma la Scoala de Shutzi
A pornit totul de la un grup de prieteni proaspat iesiti de la Ocean’s 13 (12, 11…), in ideea “…bai, ce tare ar fi! Ne bagam?” “Ne bagam!”
Al doilea jaf, amintind de perioada “jafului romantic”, recte haiducism, da si o dimensiune a capacitatii romanesti de solutionare a acestor probleme. Cica a fost jefuita o agentie Loto din Drobeta Turnu Severin – zambesc: dupa zecile de scandaluri din ultimii ani legate de Loteria Nationala cred ca sunt destui sasedinpatrujnouisti (in toate formele si configuratiile de jocuri disponibile) care se simt razbunati si care graiesc “asa le trebuie!”. Mai interesanta este insa continuarea stirii, care informeaza ca suma sustrasa este de “2000 lei, incasarile de joi” (! – am verificat inca o data inainte sa o scriu, pentru ca nici acum nu-mi vine a crede). Hotii “purtau cagule, dar nu aveau arme la ei” (sa fim seriosi, de unde arme, la valorile astea de productie?). Ca or fi racnit amenintator sau or fi indreptat doua degete camuflate intr-o punga de hartie catre casiera conteaza mai putin. Dar sa ascultam comunicatul IPJ:
“Desfasurarea de forte a fost impresionanta. Aproximativ 60 de politisti s-au deplasat la agentia Loto. Alte cateva sute de politisti si jandarmi au scotocit orasul si au organizat filtre, in speranta ca ii vor gasi pe hoti”, a declarat capitam Nicusor Lohon, purtator de cuvant, IPJ Mehedinti. Se mai aminteste ca: “Politistii au precizat ca agentia Loto avea camera video de supraveghere, dar aceasta nu functiona”.
Pai cum sa nu razi? Imi imaginez sutele de politisti si jandarmi scotocind orasul si posetele/gentile trecatoarelor/trecatorilor, in cautarea celor 2000 de lei – ca deh, vezi Doamne, in Drobeta nu a mai fost vazuta asemenea suma, ca oamenii sunt saraci si isi tin banii la ciorap, in valuta. Imi imaginez si cei 60 de politisti inghesuiti in agentia Loto, examinand loz cu loz – deh, sarcina de serviciu. 60??? Come on!!!
Ca sa ne mai treaca rasul – presupunem 4 ore de mobilizat fortele, organizat, scotocit bine de tot (noroc cu orasul, ca e mic) si apoi sedinta de grup si rapoarte (4 ore e putin). Luam numarul dat de Antena3 – 600 politisti si jandarmi. Obtin 2400 ore-om. Mai presupun un salariu minim (presupunere din start falsa) de 600 Ron/slujitor al legii, care ma duce la aprox 3.75 Ron/ora pentru o norma intreaga. Adica 9000 Ron, pentru cele 4 ore de “de-a hotii si vardistii”, evident, pe bani publici. Rezultatul? Neeeeemaaaaa! “Doar ce va asteptati, camerele nu mergeau, ca daca ar fi mers i-am fi recunoscut dupa sigla de pe cagula”
Intr-o tara in care au murit oameni impuscati in strada, in Brasov si dupa 6 luni inca nu se stie nimic, stiri precum aceste doua jafuri nu ne fac decat sa zambim, cu parul maciuca.
L-am cunoscut pe Rares anul trecut, cand a castigat, impreuna cu echipa Valea Sambetei, proba scurta a Carpathian Adventure, la chiar prima lor participare. Este prezent la mai toate concursurile de schi de tura, de Adventure Racing, de mountainbike, de alergare montana. De multe ori (in special cand a depins numai de el si nu de o echipa) a venit pe primele locuri.
Rares este un munte de energie si de zambete. Rares este un coechipier extraordinar (am testat pe pielea mea) si un sportiv de exceptie, aflat la inceput de cariera.Are 23 de ani, dar deja are in palmares (si ma refer aici strict la schi de tura!):
Locul 3 Campionatul Balcanic 2008
Locul 5 Cupa Mondiala Spania 2008
Locul 9 Campionatul European Franta 2007
Locul 7 Campionatul Mondial Italia 2006
Locul 7 Campionatul European Andorra 2005
Locul 9 Campionatul Mondial Spania 2004
De-asta cred ca trebuie sa il ajutam. BRD a initiat o campanie, numita “Cautam oameni mari!”, prin care premiaza povestea unui om cu o sponsorizare. Pentru asta sunt postate o perioada, pe site, mai multe povesti si oricine poate sa voteze povestea favorita, castigatoarea fiind desemnata cea care a adunat cele mai multe voturi. Ca o exceptie pentru luna aceasta, vor fi premiate primele 2 povesti. Momentan Rares este pe locul 4, dupa o fetita obisnuita al carei unic vis este sa aiba un calculator si pe care o promoveaza intens toate rudele (boo!!!). Poate, impreuna, reusim sa il ajutam pe Rares sa ajunga la Mondiale!
Mai sunt 8 zile si o persoana poate acorda un vot pe zi!
Se făcea că au fost vremuri când oamenii au vrut să se dea jos. Cum, de unde? De pe planetă! Noroc cu robii lui Dumnezeu George, Ioan Paul şi Mihail Sergheevici, pe numele lor Bus(c???)h, Al Doilea, respectiv Gorbaciov, care au schimbat mersul, transformându-l, probabil, în fuga asta nebună de zi cu zi.
Se întâmplă la noi, în România. A ajuns şi pe Wikipedia. Luaţi de vă cruciţi:
PS. Poza – credit Ţenchea. Articole pe net pe tema asta, aici şi aici.
… şi nu vreau să-mi acopăr inima cu (nimic) (alt)ceva. Vreau să o trăiesc, să o gust şi să o urlu aşa cum o serbez în fiecare an.
Toamna este exces. Toamna este dezmăţ. Toamna este aromă şi belşug. Toamna este văpaie ce lasă în urmă scrum şi frig, e de trăit intens atâta câtă e. Dacă n-aţi apucat încă, înşfăcaţi primul pahar de must ce vă iese în cale şi veţi începe să pricepeţi.
… şi dacă prin drumurile voastre veţi întâlni un spiriduş cu zâmbet cald şi mers legănat, plin de idei năstruşnice şi generos în a vă face să vă simţiţi bine, salutaţi-l din partea mea şi spuneţi-i că mi-e dor de el.
Acest post este (şi) pentru tine, Ioncii (Jancsi), oriunde te-ai afla!
In liceu am jucat baschet, la un nivel de semi-performanta. Adica aveam antrenor, aveam antrenamente saptamanale, aveam meciuri sambata, aveam “deplasari” (ce-i drept, doar in oras si una in judet). Multe din amintirile frumoase de atunci si multe din rezultatele obtinute cu echipa se datoreaza lui Jean Asztalos, antrenorul nostru. El ne-a organizat, el ne-a invatat bloc-iesire si inca vreo 2 scheme, cu el alaturi am pierdut doar doua meciuri intr-un sezon intreg.
Dupa liceu am mai jucat putin baschet si in facultate, la Politehnica Bucuresti, unde nivelul si pretentiile erau mai ridicate. Tot in anii respectivi am luat un loc 3 la streetball, urmat de un loc doi acum vreo 3 ani. Si cam atat, parea ca am divortat de acest sport.
Vine insa o vreme cand numeri tot ce ai primit si simti ca ai si tu de dat altora. Se numeste voluntariat si e o practica foarte benefica – o recomand, descreteste fruntile, ridica self-esteemul si imbunatateste tonusul general. Asa am facut si eu, propunandu-ma antrenor secund la echipa liceului meu, Andrei Saguna. De prisos sa mai spun ca in seara dinaintea primului antrenament am visat doar meciuri si tactica.
Acum, dupa (doar) doua antrenamente, pot sa spun ca imi place. Ei sunt tineri, sunt multi, joaca haotic, fac greseli simple si fundamentale, dar per total par sa aiba potential si sunt cativa chiar buni. Cel mai mult imi place sentimentul ca AM ce sa-i invat. Vom vedea rezultatele si evolutia, planuiesc sa organizam un amical cu o echipa consacrata, undeva la 3 saptamani de acum incolo.
Am crescut cu Deep Purple si “cea mai faina melodie” a fost mereu pentru mine “Child in time”. Pe vremea aia era o raritate ca aveam LP-ul original (DP “In rock”) in casa, sa iti imaginezi ca ii vei vedea vreodata live pe Gillan, Blackmore, Lord, Paice si Glover era de-a dreptul interzis.
Anii au trecut, ‘92 a venit repede dupa ‘89 si l-am vazut pe Gillan, cu trupa proprie, in concert la Arenele Romane – Rock ‘92. Mi-a parut imbatranit si cam parasit de voce, dar era GILLAN! – cel pe care nu speram sa il vad. A cantat piese proprii, dar si DP, insa nu s-a atins de “Child in time”.
A venit apoi momentul ‘99, cu concert DP la Sala Palatului. Au venit in formula aproape completa, lipsind doar idolul chitarii mele – Ritchie Blackmore, proaspat despartit de trupa pentru o cariera solo (Blackmore’s Night – merita ascultat). Steve Morse i-a luat locul – nu m-a convins, dar pentru asta nu poate fi el condamnat: oricine ar fi fost in situatia sa ar fi avut aceeasi soarta. Au cantat in forta, cu un Gillan in voce de zile mari. A fost sublim, concertul pe care il asteptasem dintotdeauna. O umbra de regret pe langa Ritchie – nu au cantat “Child in time”.
2007. Stadionul Cotroceni. Din nou, DP in Romania. Intre timp plecase si Jon Lord, cu orga lui magica. In ciuda schimbarilor si a anilor asternuti peste trupa, concertul a fost o bucurie – genul de bucurie pe care o ai la intalnirea cu niste prieteni vechi, de la care nu mai ai pretentia sa performeze ca in tinerete, dar cu care ai acum placerea amintirilor. Bila neagra pentru organizatori – doua momente penibile, cu picaj de sunet in mijlocul pieselor, compensate de Gillan si de public – deh, ca intre prieteni. …si acelasi regret: nu au cantat “Child in time”.
Am incercat sa aflu de ce nu am avut placerea unui “Child in time” live, la 2 concerte si jumatate DP la care am fost. Pe langa motivul evident (come on, ce extraterestru trebuie sa fii sa poti sa canti refrenul acela cu vocea de la 60 de ani), am auzit tot felul de legende – vezi Doamne, dupa ce s-au despartit ei prima oara in ‘76 au decis sa nu mai cante niciodata “Child in time”, ca melodia este despre un looser si ca asa s-au simtit si ei dupa despartire… blabla. Legenda infirmata de niste inregistrari de concerte gasite pe net, cu un “Child in time” cantat live in anii 2000.
Astazi, supriza! Am aflat ca vine in Romania Jon Lord, plecat prin 2003 din trupa pe motive de sanatate si de cariera solo, concentrat acum pe o directie noua, ceva intre muzica simfonica si muzica rock. Va concerta pe 5 noiembrie, la Sala Palatului si va avea in repertoriu (se pare) Concerto for Group and Orchestra, Pictures of Home si Child in Time. In sfarsit!!!
Privit din anumite unghiuri, sunt un om al contrastelor. Petrec tot timpul din cursul saptamanii la birou, intr-un bloc inalt, de beton, in vreme ce weekendurile nu ma prea vede orasul. Daca ar fi sa imi schitez jobul ideal, ar trebui sa implice munca intelectuala (ca deh, am cu ce si materia prima nici nu e atat de perisabila precum muschii si articulatiile), dar sa se desfasoare in natura. Stiam ca nu se poate, pana azi, cand am gasit asta: http://www.greenlaunches.com/architecture/close-to-nature-with-an-office-in-the-woods.php. Vreau si eu!
La Brasov a venit toamna. Caloriferele stranuta, stolurile au plecat, Harun tragea semne pana mai ieri ca intra in hibernare. Pana mai ieri, pentru ca in ziua cu pricina am lasat-o prin curte sa se bucure, cat mai poate, de Soare… si dusa a fost.
Cred ca eu pot sa fiu subiectul noului banc cu ardeleni, dupa cel cu melcul (il stiti – ardeleanul care nu putea sa prinda melcul pentru ca “tzushti, fugea!”) – mie mi-a fugit testoasa! Inca exista sperante sa o recuperam (e “wanted” prin cartier), dar fapta ramane. Cum a fost posibil? Gardul si asa subrezit avea o spartura blocata de o piatra de pavaj (nu cea din poezia lui Sorescu, alta). Am gasit piatra dizlocata si broasca lipsa si cum pietrele au o ditamai lehamitea de a o lua din loc singure – ghici carapace unde?
Dar asta nu este singura schimbare legata de vietati. Sa enumar:
Titi ne-a convins olfactiv ca locul unui arici de soi precum el nu este nicidecum in hol – l-am mutat in pivnita, lasand usile deschise si furnizand periodic croante si apa. Periodic, pana cand croantele nu s-au mai epuizat, semn ca Titi colinda dealurile din Schei. Sa-i dorim succes!
Atari a fost ademenit de un copil intr-o noua locuinta, personala, confort sporit, in care nu are de infruntat gurile flamande ale altor pisici. Oricat m-am luptat cu copilul si cu tatal lui, pana la urma (dupa 3 recuperari) m-am lasat pagubas. Nici nu l-am mai vazut la ochi, semn ca ori il tin sechestrat, ori a plecat la (si mai) bine.
Akira a ramas o vreme fidela, chiar si dupa plecarea lui Atari. Aparea in curte de niciunde cand o strigam la masa. Pana cand nu a mai aparut, semn ca are altcineva grija de ea.
Tica. Am rupt relatiile cu un sut in posterior (de la mine catre el), in urma cu 3 zile. Poate sunt eu prea autoritar, dar nu suport sa vad cum o relatie bazata altadata pe afectiune si respect se consuma acum doar cu investitii in croante (pe de o parte) si cu evitari, maraieli si vizite episodice interesate (pe de alta). Vazand ca alege croantele de mangaieri si le refuza pe ultimele si vazand ca insistenta mi-e platita cu maraieli i-am zis de bine si i-am facut lansarea in viata cu spitzul
Tila si Komoku. Inseparabili. Tila, asa cum il stiti (no further comment), Komoku blajin si iubitor mai ceva ca un duhovnic. S-a acomodat cu statutul de pisica de curte (nu a avut de ales) si e atat de incantat cand mai primeste permisii in casa (de scurta durata) incat se blocheaza si nu mai stie decat “fr-rrrrrrr… frr-rrrrr”
Gata. Plec spre casa, sa particip la operatiunile de recuperare ale lui Harun. Refuz sa cred ca a luat-o la sanatoasa, ceva imi spune ca a fost rapita.
Spun din start, nu sunt genul care sa priceapa regii si reginele popului. Pentru mine roialitatile marca MTV nu inseamna mare lucru (de vina or fi chitarile atinse de-alde Blackmore, Page si Gilmour cu care am crescut). Neplecand impresionat apriori de eveniment, m-am gandit ca de acolo o fi dezamagirea de la final.
Locatia groaznica. Cu biletele pe care le-am avut (si eram MULTI in situatia asta, din aia 60.000 cu care se lauda organizatorii), de-abia vedeai acoperisul scenei, undeva departe, la vreo 300 m. Doar acoperisul, pentru ca Parcul Izvor are niste forme de relief pe care nu am fost capabil sa le inteleg, oriunde mergeam eram intr-o gaura sau intr-o vale, nu vedeam nimic peste cei din fata. Crina a avut mai mult noroc, am luat-o pe umeri si a reusit in cateva randuri sa vada ce se intampla pe scena. Ecranele pe care ar fi trebuit sa fie proiectat erau INCREDIBIL de mici. Senzatia pe care o ai cand te uiti de pe canapea la un antic si mic televizor sport este confort maxim pe langa ce trebuia sa faci sa vezi ca intr-adevar e Madonna pe ecran. As putea compara cu a te uita la un film/concert pe ecranul unui telefon mobil. Basca ecranul la care incercam sa ma uit eu, caruia i-au murit doua sectoare (erau doua dreptunghiuri negre).
Sonorizarea P-R-O-A-S-T-A. Sa zicem ca stateam noi departe, poate aia de langa scena au trait ceva deosebit.
Si de parca toate astea nu erau de ajuns, a fost momentul din mijlocul concertului, care mi-a pus capac. A venit pe “La Isla Bonita” cu o satra de tigani lautari. Bravos, ce sa zic, asa a inteles ea sa isi adapteze showul. Prin jur incepusera fluieraturi, dar stati oameni buni, e un experiment si asta, s-o fi luat dupa aia pe care o copiaza mereu, adica “Le-le-le-le-le-le-le” Loredana. Nu m-a convins Gipsy Madonna, dar nici nu am fluierat. A simtit insa sa ne dea o lectie si dupa melodie sa ne spuna cat de intoleranti sunt oamenii in partea asta de Europa si cum ar trebui sa ii tratam pe toti egali… “na-na” si bataita la fundulet, popor de intoleranti care sunteti! Aici mi-a sarit mustarul si nu am fost singur – si-a luat huiduieli si propuneri indecente. Am contribuit cu fluieraturi si eu
Mi-e scarba de ipocrizia si de “politically correctness”-ul americano-occidental. Europa ne-a condamnat intoleranta pana cand au binevoit sa ne dea si noua dovada de putina toleranta (eliminarea vizelor) si au simtit pe pielea lor cum e fara lebede si cu cersetori la acordeon in metrou. Atunci au devenit cu adevarat toleranti, prigonind nu doar tiganii cat si romanii ca natie, demarand o propaganda pe fata in directia asta.
Culmea ironiei – lectia de toleranta ne-a fost predata de doamna Ciccone, o italianca.
Ea este Harun, o ţestoasă de uscat. Ar putea să fie la fel de bine şi “el”, pentru că sexul ţestoaselor rămâne o necunoscută pentru mine. Totuşi, după fineţe şi timiditate pare a fi o “ea”.
Harun “vorbeste” româneşte. Harun a dat Munţii Măcin pentru piscuri mai înalte. Momentan îşi antrenează picioruşele prin sufragerie, dar urmează să ajungă în Munţii Făgăraş cu prima ocazie.
Titi este un Erinaceus concolor. Adicătelea o frumuseţe de arici.
Întorcându-ne de la Botoşani, de-abia plecaţi din urbea moldavă, văd un smoc în mijlocul şoselei. Îl evit cu un gest reflex şi abia apoi mă dumiresc şi îi spun Crinei: “Ai vazut ariciul?”. Normal că ne-am întors, am dirijat traficul, am convins ghemul de ace să urce într-un sac, miraculos postat pe marginea şoselei, la doar 2 metri distanţă… şi am plecat toţi 3 spre Braşov.
Titi e sperios (încă). Titi locuieşte în hol şi îi plac pantofii. Titi e activ noaptea şi ţeapăn ziua. Titi s-a autoblocat în prima noapte în mâneca windstopperului meu de concurs – am realizat drama lui dupa aproape 24 de ore, când am văzut că nu mai vrea să coboare defel, deşi noaptea venise deja. Am rezolvat problema prin scuturarea bluzei şi am devenit, pentru a doua oară, salvatorul lui Titi!
Chiar acum când scriu (e 1 noaptea), din hol se aud zgomote ciudate – e Titi, mănâncă pofticios croanţe de pisici.
(copleşit de evenimentele zoologice din ultima perioadă, mai că am transformat blogul într-o crescătorie de animale. Am decis să finalizez astăzi un articol pe care il coc de mai multe săptămâni, poate mai balansez situaţia)
Uneori îmi vine să adopt atitudini imbecil-nostalgice. Am crescut într-o epocă (de aur!) în care doctrina pompa în noi mândrie artificială. Că mecanismul a fost falimentar este evident mai ales acum. (paranteză: ştiţi care este cea mai eficientă maşinărie de îndoctrinare? Hollywood-ul, cu al său American Dream, dovadă că doctrina “ţine” dacă e facută cu cap)
În România mândria naţională se manifestă sub formă de spam. Este singura formă în care ne unim forţele şi încercăm, ca naţiune, să ne facem cunoscuţi şi să ne promovăm valorile.
Am primit în urmă cu ceva vreme mailuri să susţin Parcul Naţional Retezat în cursa pentru “New 7 Wonders”. Similar primisem, acum şi mai multă vreme (un an?), mailuri să îl votez pe Brâncuşi în topul artiştilor secolului XX, campanie organizată de The Saatchi Gallery. Ce e rău în a fi mândru şi a susţine adevăratele valori româneşti? Nimic, dimpotrivă. Rău este însă că auzim despre ele la televizor şi în ziare doar în astfel de ocazii. Rău este că votăm ca turma şi că mulţi habar nu au ce au votat (câţi dintre “internauţi” au fost, vreodată, în Retezat sau pot, măcar, să îşi argumenteze opţiunea?). Rău este că ne facem de râs şi prin genul acesta de atitudini avem doar de pierdut.
Rău este că un ziar precum Adevărul nu face deosebirea între o agenţie de advertising şi o galerie de artă, confundând The Saatchi Gallery cu Saatchi&Saatchi (e drept, ambele îl au printre fondatori pe Charles Saatchi, dar asta nu poate fi o scuză pentru un profesionist în ale documentării). Sau că habar nu are că Brassaï, unul dintre marii fotografi ai secolului trecut, clasat pe locul 134, este şi el român la origine, fiind născut la Braşov, oraş după care şi-a şi luat pseudonimul. Articolul aici.
În condiţiile în care în manualele şcolare ne învaţă despre Andreea Esca, jurnalismul şi divertismentul înseamnă nikite şi becali iar cultura naţională este maneaua (culmea: a ajuns ţiganul bursuc să aibă emisiune la antenă în prime-time), “normal” să ne promovăm şi noi cum ştim – prin spam, că deh, tot ne mândrim cu IT-u’. Dă cu clicku’, neamule!
M-au emotionat atat de tare, incat ii iert si pentru eroarea de ortografie.
